Cu mulţi, mulţi ani în urmă, într-o epocă de
restructurări „muncitoreşti“ ale activităţii radioului public, o viziune
vizionară (vorba poetului, „viziunea vizuinii“) reaşeza personalul, dominat în
chip „nejust“ de „intelectuali“ (chiar dacă se născuse – şi circula pe toate
coridoarele – bancul cu scăderea vânzărilor la paturi: clasa muncitoare, extrem
de vigilentă, nu dormea, şefii dormeau pe secretare, iar intelectualitatea nu
era decât o pătură) îndepărtând din schemă… nu, nu femeile de serviciu, cum
prevedeau cei lipsiţi de „nivel politic“ (ele erau „clasă muncitoare“!), ci…
câteva dactilografe. Plecau dactilografele bune, experimentate, care băteau cu
toate degetele, repede şi bine; rămâneau începătoarele, care băteau cu doar două
degete sau chiar cu unul. Explicaţia era una profund socială, „socialistă“:
cele bune se descurcă, pe celelalte nu le poţi lăsa de izbelişte. Logic, nu? De
PCR (pile, ciubuc, relaţii) nu se prea vorbea cu glas tare. Criteriile pentru
selectarea şi promovarea la fel de „muncitorească“ şi socialistă a „cadrelor de
conducere“ erau, desigur, mult mai complexe. (Chiar dacă printre şefii „de tip
nou“ scăpaseră, pe alocuri, şi intelectuali pursânge ca Octavian Paler şi alţii.)
Teama „intelectualilor“ de inechităţile „eticii şi echităţii socialiste“ era
puternică.
Când a venit 1989, cu marea schimbare, prima
grijă a multora dintre cei „păţiţi“ a fost stabilirea de mijloace şi criterii
pentru afirmarea şi promovarea valorilor autentice. Aşa se face că, imediat, în
1990, 21 de entuziaşti (revoluţionari, în adevăratul înţeles al cuvântului) au
trimis la tribunal actele pentru înfiinţarea Uniunii Creatorilor de Emisiuni
Radiofonice (UNCER), organizaţie apolitică şi neguvernamentală axată pe de o
parte pe spiritul de echipă (în proiect se afla constituirea unui front larg al
„Breslei radio“, cu jurnalişti de profil, cercetători, tehnicieni şi artişti
dedicaţi radioului) şi pe de altă parte pe recunoaşterea şi promovarea
valorilor umane şi profesionale. S-au înregistrat şi primele succese
importante, concretizate în spectaculoase deveniri umane şi profesionale. Doar
că buruienile, dăunătorii n-au întârziat, ca de obicei, să apară. Argumentul
lor principal: UNCER a fost înfiinţat şi era condus de „foşti“. Dar „foştii“
fuseseră subalterni, în timp ce criticii vehemenţi erau adevăraţii „foşti“. Nu
numai din cauza lor, însă, ci şi din slăbiciuni organizatorice proprii, a urmat
un fel de descurajare auto-sustenabilă, cu urmări deloc pozitive în privinţa
recunoaşterii şi promovării consecvente a valorilor.
Şi iată-ne astăzi: într-o perioadă în care
marea performanţă radiofonică cu care se mândresc unii este renunţarea (mult
prea stângace) la misterul şi farmecul vocii umane cu chip nevăzut, în toată
expresivitatea ei, prin introducerea, printre altele, a camerei de luat vederi,
pentru emisiunile pe internet. („Big Brother“, a botezat un oaspete procedeul
ce surprinde adesea radioascultătorul cu aspecte hilare, dezagreabile, ale ţinutei
şi manifestărilor unor „vorbitori“ deloc familiarizaţi, nici măcar cu ceea ce
în literatura de specialitate se numea acum 50 de ani „radioviziune“.) Am dat
un exemplu de abatere relativ minoră de la radiogenie. Dar o anomalie vizibilă
poate ascunde multe abateri invizibile şi încă destule imprevizibile.
În aer plutea, din nou, nevoia de criterii. Şi
iată că, recent, un nou grup de veritabili membri fondatori au pus bazele unui
UNCER revigorat. Proiectele continuă, impetuos, la niveluri superioare. Visele
schimbării. Dezamăgiţii din anii precedenţi sunt aşteptaţi să revină, cu
sufletul şi cu braţele, la normalitate. Nu în ultimul rând, sunt aşteptaţi şi
colaboratorii (dintre aceştia, fireşte, un loc special îl au cei din rândurile
personalului sanitar, cu înclinaţii şi preocupări radiofonice). Valoarea umană şi
valoarea profesională se pot evidenţia şi creşte, în toate domeniile, şi cu
contribuţia directă a „Breslei radio“.
