Această abordare a lui Russell, întâmplătoare sau nu, în conformitate cu doctrina lui Aristotel, conform căreia amintirile sunt pur și simplu asocieri între experienţe și stimuli, oferă o fereastră deschisă către o analiză extinsă inclusiv în literatură. În cazul lui Proust, memoria ocupă un rol important în creaţia sa literară. Scena în care autorul romanului „În căutarea timpului pierdut” bea un ceai ce conţinea bucăţele de brioșă și este cuprins de amintirile copilăriei sale reprezintă un element definitoriu pentru memoria involuntară, ori așa-numita memorie proustiană.

Evident, ne putem îndoi de eficacitatea reală a dicotomiei dintre memorie cu privire la spaţiu și memoria în raport cu timpul, distincţia dintre „durată” și „spaţiu” fiind scolastică, așa cum a arătat fizica contemporană. Halbwachs a pornit de la această distincţie, ca fiind cea care stabilește „reconstrucţia” operată de memoria istorică și „reconstituirea” memoriei colective, remarcă foarte utilă pe care moartea nu i-a permis să o exploreze prea mult. O primă concluzie ar fi că evenimentele sunt redate în funcţie de timp și spaţiu, influenţate de memoria colectivă, într-o simbioză continuă. Într-adevăr, dacă impresia noastră se poate baza nu numai pe memoria subiectivă, dar și pe a celorlalţi, încrederea noastră în acurateţea memoriei proprii va fi mai mare, de parcă aceeași experienţă ar fi existat nu numai pentru o persoană, ci pentru mai multe.

Memoria a fost un subiect abordat de mulţi artiști de-a lungul vremii. Se distinge această preocupare mai ales în cazul lui Salvador Dalí, în lucrarea intitulată „Persistenţa Memoriei” (foto). În acest cadru, memoria descrie relativitatea timpului și a spaţiului – folosind ceasurile de buzunar distorsionate, așa cum se prezintă în teoria relativităţii.

În cazul lui Monet, grădinile i-au fost principală sursă de inspiraţie pentru cele mai multe opere plein-air, dintr-o serie de aproximativ 250 de picturi în ulei. Astfel, putem sesiza cum artistul încearcă să cuprindă efemeritatea memoriei prin observarea repetată a aceluiași loc. Arta și istoria nu se dezvoltă în timp, ele se deplasează cu același ritm. O pictură devine purtătoare a progresului uman, a momentelor istorice și a memoriei spaţio-temporale.