Întâia sa piesă de teatru: La Cantatrice Chauve (Cântăreaţa cheală) reprezentată la 11 mai 1950 la Théâtre de la Huchette, în regia lui Nicolas Bataille, a avut o primă formă în limba română cu titlul „Englezeşte fără profesor“, ce pare să fi fost scrisă cu intenţia ludică de a caricaturiza răspânditele, în acea epocă la Bucureşti, manualele „Învăţaţi limba engleză fără profesor“, construite prin alăturarea unor scenete din viaţa cotidiană britanică.
   În cadrul festivalului de teatru din acest an, la Teatrul Odeon din Capitală, sala Majestic, au fost reprezentate, în zilele de 31 octombrie şi 1 noiembrie, două spectacole cu piesa La Cantatrice Chauve, oferite de „Cie des Intempestifs“ din Besançon – Franţa în regia lui Jean-Luc Lagarce. A fost singura trupă din Festivalul naţional de teatru invitată din străinătate. Celelalte două montări ale piesei, datorate regizorului Tompa Gabor, producţia Teatrului Naţional „Lucian Blaga“ Cluj-Napoca şi regizorului Alexandru Dabija cu Teatrul German din Timişoara, ambele jucate la Teatrul Bulandra, au fost autohtone.
   Versiunea franceză de la Teatrul Odeon a avut mai multe variante de final imaginate de regizor în spiritul ionescian, dar a scos în evidenţă un adevăr, şi anume că piesa nu reprezintă o ruptură în evoluţia teatrului universal (Caragiale, Beckett, Jarry, Feydeau, Bérenger, Kafka, Camus şi chiar, din perspectiva dramei existenţiale, Cehov şi Flaubert). Jocul personajelor a dezvăluit procedeele absurdului ionescian: perplexitatea, permutarea, analiza combinatorie şi, de ce nu, aplecarea românească spre zeflemea. Au fost reliefate caricatural: ridicolul reacţiei de prestanţă, alături de comicul seriozităţii şi au fost scoase la iveală: polemica, anxietatea, onirismul şi mirarea. Pe scenă adastă două cupluri de o platitudine ireproşabilă care debitează, ca nişte marionete, cu gravitate, enorme banalităţi, lipsite de înţeles. Plictiseală, repetiţie inutilă, vorbărie goală este tot ce conţine existenţa lor echivalentă. Avem de-a face cu o negare a verbului, o maltratare a ideii, o sfâşiere a sensului, un simulacru al vieţii şi o înstrăinare încuiată.
   Polemica iscată în jurul apartenenţei naţionale a lui Eugčne Ionesco nu va putea să diminueze importanţa pe care emulaţia intelectuală şi creatoare a „Micului Paris“ interbelic a avut-o în formarea marelui scriitor care însă a găsit, în spaţiul parizian, locul său de a fi în lume.