Şi-a fost cea de-a treia Gală „Viaţa medicală“, în zi de primăvară pe sfârşite. Dar, pentru ca primăvara să nu-şi topească râurile de seve în deşertul renunţărilor cenuşii, Cenaclul de Arte Plastice al Medicilor „Ion Ţuculescu“, trecut prin toate anotimpurile şi ajuns la cel de-al 56-lea an de fiinţare, şi-a oferit o gală de Anotimpuri în marea Gală a Vieţii medicale româneşti, întregind-o pe aceasta cu o bogăţie de culori cât să recreeze imaginea a toate câte ne înconjoară după legile nescrise ale frumosului. De la slujitori de-o viaţă la rosturile vieţii şi ale păstrării sănătăţii semenilor, medici ajunşi astăzi în anotimpul culesului târziu şi al mereu pârguitei înţelepciuni, până la tineri care se formează în Şcoala românească de medicină, întru devenire, spre a-şi pune mai apoi ştiinţa în slujba omenirii (cum să mai spui astăzi „a neamului“ când neamul se întinde, risipindu-se, într-o Europă mult prea primitoare pentru depozitarii de preţioasă materie cenuşie!), amintind din ce în ce mai des acesteia de o ţară cu numele de România – tot mai mulţi membri ai binecuvântatei bresle îşi dăruiesc puţinul timp liber creaţiei artistice în întreaga ei diversitate.

   Despre medicii creatori de artă plastică de la noi chiar n-ar mai fi nevoie să se scrie acum, ei fiind amplu cunoscuţi şi recunoscuţi în lumea celor care doar de artă ştiu şi numai artă fac. Mulţi dintre membrii Cenaclului „Ion Ţuculescu“ au ajuns cu drepturi depline membri ai UAP şi ai unor asociaţii locale, naţionale sau internaţionale. Să fie demersul lor un răspuns la permanenta nevoie de frumos a omului? Să fie un refuz al vulgarităţii care-şi „drapează nula“ în agresive manifestări ca tot atâtea chipuri ale democraţiei? (De ce-ai făcut tu asta, Platon, când zeii ne-ar cam fi fost de-ajuns întru păstrarea unor norme de viaţă care să aibă şi ele un Dumnezeu?…).

   Să fie poate nevoia de a înlocui insanitatea unor minţi din peisajul cu naturi vorbitoare prin ordinea şi cuminţenia unei aureole de floare, prin uimirea din ochii de copil ori prin explozii (singurele non-terifiante) de culoare închipuind răsărituri de soare, sau coline, sau cetăţi, sau simboluri de linişti cu înalt, deasupra, cerul…

   Un mai vechi deziderat al creatorilor de artă – medici – rămâne (sper că nu doar „rămâne“, ci se va şi împlini!) acela de a avea un sediu de expoziţie permanentă care să defineasă pe de-a-ntregul amploarea acestei preocupări extraprofesionale care nu le mai este deloc un violon d’Ingres, ci chiar afirmarea unui „glas“ care are încă multe de spus cetăţii.

   Spaţiu expoziţional se poate găsi, iar o selecţie pertinentă, reprezentativă, de lucrări de artă n-ar face decât să dea lumii medicale un plus de cuvenită recunoaştere a valorii sale.

   S-a spus că a fi medic bun n-ar fi absolut necesar de a fi şi intelectual desăvârşit. Eroare! Ce încredere să aibă un pacient ameninţat de o gravă maladie, căruia i se spune că doar cuţitul îl aşteaptă să spună el ce şi cum (mai ales cât)…, totul transmis pe un ton de zeflemea de muşterii la iarmaroc unde se face tocmire pentru o marfă de două parale: o viaţă de om!

   Dar dacă medicul este perceput ca o autoritate din toate punctele de vedere, lucrurile capătă chiar greutate dintre cele mai nobile şi omul ştie că viaţa lui este chiar măsură a vieţii pe Pământ şi că aceasta nu se raportează nici la anotimpuri, nici la mărimea contului în bancă, nici la poziţia pe scara socială. Dacă arta n-ar fi făcut parte din preocuparea medicilor, ar fi trebuit inventată. Dar ea există. S-o facem mai vizibilă în lumea noastră cu un mozaic de culoare! Un amplu album colectiv ilustrând creaţia de peste cinci decenii a artiştilor medici este şi el de dorit. Dacă nu medicii înşişi o vor face, atunci cine? Şi dacă nu acum, când?