În
urmă cu şase decenii, la 9 ianuarie 1954, actuala clădire a Operei din Bucureşti
era inaugurată oficial printr-o fastuoasă montare cu Dama de pică de
Ceaikovski – un spectacol care a beneficiat de o distribuţie excepţională,
despre care încă se mai vorbeşte şi astăzi. Ei bine, dorind să marcheze acest
moment aniversar, chiar la 9 ianuarie 2014, Opera Naţională a invitat publicul
la un concert din opere în… foaier (notat în invitaţie ca fiind galben, deşi de
vreo zece ani este verde). Concertul din opere a avut acompaniament de pian,
asigurat cu competenţă de Ioana Maxim, Mădălina Florescu, Liana Mareş, Mihaela
Vâlcea. Deşi ar fi fost de aşteptat să se desfăşoare pe scenă, implicându-se şi
corul, şi orchestra, şi ansamblul de balet, s-a preferat „formula“ de foaier,
surprinzătoare şi prin faptul că majoritatea soliştilor erau invitaţi, pe lângă
doar câţiva angajaţi ai teatrului. Singurul bariton a fost din Rusia, o
mezzosoprană a susţinut doar o intervenţie secundară, dorindu-se parcă să se
„constate“ faptul că ONB nu are nici asemenea voci, dar nici başi, chiar dacă
realitatea este cu totul alta. De altfel, şi sopranelor de cotă ale teatrului
li s-au preferat invitate care, după ce au absolvit Universitatea Naţională de
Muzică în urmă cu mulţi ani, nu cântă decât arareori în diverse concerte, dar
iată că actuala conducere a ONB consideră că sunt chiar valoroase.
Programul
s-a deschis cu fragmente din „Dama de pică“, ceea ce era, desigur, firesc. Numai
că în locul unor tenori dramatici, s-a optat pentru glasuri lirice, aşa încât
Liviu Indricău a abordat cu mult curaj aria finală a lui Gherman, iar Lucian
Corchiş s-a străduit să rezolve secvenţa duetului cu Liza, vocea sa fiind însă
acoperită aproape total de cea a sopranei Alina Bottez. Cu aceeaşi intensitate
în forţă, uşor agresivă, ea a cântat şi aria din primul act, pentru ca apoi
soprana Iulia Isaev să interpreteze, cu fineţe şi expresivitate, aria din actul
III, contrastul devenind elocvent. Au urmat pagini din opere italiene şi din
nou ruseşti, într-o structură destul de amalgamată din toate punctele de
vedere. Soprana Irina Baianţ (de la Operetă) a ales aria Musettei din Boema de Puccini, o altă soprană invitată
– Cristina-Marta Sandu –, a preferat aria din Rusalka de Dargomîjski, ambele pline de bune intenţii. Liviu Indricău
a revenit în faţa spectatorilor (nu pot spune „pe scenă“) pentru aria din Gianni Schicchi de Puccini, creaţie din
care am ascultat, de asemenea, aria Laurettei, în versiunea elevei Debora
Marguglio, soprană italiană foarte „crudă“, în debut absolut la Operă (fie şi
în foaier).
Sosind
de la Cluj, tenorul Ştefan Pop a fost aplaudat în celebra arie finală din Rigoletto de Verdi, melomanii regăsind
ceva din frumuseţea vocală care în urmă cu câţiva ani prevestea o carieră
performantă, afectată însă, în scurt timp, de serioase probleme tehnice,
etalând încă dezinvoltura şi aplombul celui care a evoluat totuşi, o vreme, pe
scene importante. În cvartetul din aceeaşi operă au cântat, alături de soprana
Veronica Anuşca, mezzosoprana Sorana Negrea şi baritonul rus Konstantin
Brzhinsky, acesta prezentând apoi şi aria lui Oneghin din Evgheni Oneghin de
Ceaikovski. Timbrul său robust, tipic rusesc, a fost reliefat permanent în forte, fără elementele de expresie şi
frazarea cerute de partitură, surprinzând şi prin respiraţii ciudate şi prin
„adaptarea“ ultimului sunet. Din aceeaşi operă, foarte tânărul tenor
George-Ionuţ Vârban, student în anul I, a susţinut aria lui Lenski, glasul
liric plin şi datele sale naturale deosebite stârnind imediat atenţia şi chiar
admiraţia, având un potenţial ce-l recomandă ca o promisiune de viitor. Ştefan
Pop a cântat (şi) aria din Traviata
de Verdi, apelând şi la falset şi la „alunecări“ pe sunete incomode, păstrându-şi
încă acutul, fie şi cu uşoare semne de alarmă şi manierisme.
Din
opera verdiană am ascultat apoi aria Violetei din ultimul act, soprana Irina
Iordăchescu demonstrând că ştie să redea atmosfera şi dramatismul momentului
prin accente şi sublinieri de efect, pentru ca apoi un grup de talentaţi
instrumentişti din orchestra ONB să ofere, în aranjamentul realizat de Mladen
Spasinovici, Preludiul la acel act (în formaţie de cvintet de coarde – Cristian
Balaş – vioara I, Alexandra Rogalski – vioara II, Sorin Spasinovici – violă,
Mladen Spasinovici – violoncel, Iustin Carp – contrabas). În încheierea
concertului, am urmărit un potpuriu din baletul Coppelia de Delibes, ansamblul colaborând de această dată cu
harpista Roxana Moişanu, în fragmente care, măcar aşa, au amintit că în
repertoriul ONB există şi spectacole coregrafice.
Întreaga seară a fost „guvernată“ de
comentariul lui Mihai Cosma, prelungind programul mai bine de trei ore, după
preambulul referitor la clădirea care împlinea, în acea zi, 60 de ani de la
inaugurarea oficială (pentru că, de fapt, primul spectacol susţinut pe noua
scenă a fost, în vara anului 1953, „Rusalka“, în cadrul Festivalului Mondial al
Tineretului). Mihai Cosma a prezentat fiecare moment şi fiecare solist, a
tradus şi textul ariilor din limba rusă, a vorbit şi despre Puşkin, şi despre
stalinism, şi despre Teatrul Naţional care găzduise Opera, cândva, bombardat,
apoi demolat de comunişti („pentru a înlătura un simbol al eleganţei
aristocratice de până atunci“), şi despre teatrul lui Leon Popescu sau despre
Teatrul „Regina Maria“. A anunţat totodată că pentru luna februarie se pregăteşte
o nouă montare cu Rigoletto, pentru
care la „casting“ s-au prezentat 140 de candidaţi din toate colţurile lumii
(atunci de ce au fost aleşi Vasile Chişiu şi Robert Nagy?!), că se vor face
reparaţii capitale în clădire, cu regretul că, fiind „de patrimoniu“, nu se
poate reface faţada conform planurilor iniţiale (dar în interior se sparg pereţi,
se modifică multe – doar exteriorul este „de patrimoniu“?), că pe lângă solişti,
regizori, dirijori, teatrul are şi o orchestră (despre cor sau balet nimic),
apoi că Angela Gheorghiu a cântat la redeschiderea Teatrului „Marinskii“ din
St. Petersburg, alegând aceeaşi arie pe care acum a abordat-o prietena ei,
Iulia Isaev (numai că acolo concertul-spectacol a avut o strălucire incredibilă,
iar la noi Opera a fost aniversată în foaier) etc. etc.
Doar prima parte a programului a durat
astfel 90 de minute, aşa încât mulţi spectatori au plecat la pauză, alţii retrăgându-se,
rând pe rând, în timpul dizertaţiei sau chiar în timp ce se cânta, pentru că
era deja prea mult, pentru că la acea oră troleibuzele începeau să se retragă,
pentru că scaunele pliante de lemn pe care stăteau deveneau insuportabile. După
ora 22,00, rămăseseră cam jumătate din spectatori, aplaudând însă cu plăcere
ariile preferate şi soliştii de calitate. Se pare că unii au dorit să îi
felicite apoi pe interpreţi, dar nu toţi au fost lăsaţi de bodyguarzii vigilenţi.
Păcat…
La sfârşitul comentariului amplu, Mihai
Cosma a citit mesajul semnat de prim-ministrul Victor Ponta, prin care felicita
Opera pentru cei 60 de ani ai clădirii, dorind ca teatrul să ofere în
continuare spectacole minunate. Numai că, spre exemplu, din 23 decembrie 2013 şi
până în 12 ianuarie 2014 nu s-a programat, pe scenă, absolut nimic, singura
manifestare propusă publicului fiind acel trist concert de foaier (cu pian), cu
aproape 150 de locuri, cu solişti amalgamaţi, prea puţini dintre angajaţii ONB,
alţii „uitaţi“ pe nedrept din motive subiective greu de înţeles, preferându-se
promovarea unor „tinere speranţe“ care, în parte, au ajuns de multă vreme la
maturitate, fără să urce vreodată pe scena de operă – probabil există o explicaţie,
nu-i aşa?...
Iubitorii
operei vor avea prilejul, în sfârşit, să reasculte „Traviata“ în 17 şi 18
ianuarie, una dintre protagoniste fiind renumita soprană Elena Moşuc (18
ianuarie), aniversând astfel 50 de ani de viaţă şi aproape un sfert de veac de
carieră strălucită. Dar până atunci, ansamblul de balet a oferit spectacole cu Spărgătorul de nuci, La Sylphide şi, în
19 ianuarie, Giselle, pregătind, în
paralel, reluarea unei producţii extrem de controversate încă de la premieră – Femei, în viziunea lui Gheorghe Iancu;
de ce revine în repertoriu – este o altă discuţie.
