Andrei
Șerban nu a mai anunțat marele public, de data aceasta, că va face, la Opera
Națională din București, un spectacol extraordinar cum n-a mai existat
niciodată, cum nu s-a mai văzut, cum a declarat cu câtva timp în urmă înaintea
premierei cu „Văduva Veselă”, ci doar s-a plâns la un canal tv de comediile în
care e obligat să lucreze, adică să facă artă, în România de azi, fără să ia
bani. Sau mai bine zis, fără bani îndestulători.
Dar
lăsând deoparte declarațiile ocazionale făcute anume pentru a stârni interesul
publicului, el fiind prin excelență un manipulator de talent al opiniei
publice, a conceput și materializat cu „Don Giovanni” un spectacol complex
extrem de articulat în liniile lui generale, asezonat actualității, bineînțeles
cu posibilitățile momentului sau, cu alte cuvinte, cu marfa oferită de
producătorul actual.
Marele
regizor are prieteni și inamici pretutindeni. El e conștient că, dacă regizează
un spectacol la București, trebuie să arate ca și cum ar fi realizat la
Metropolitan, Covent Garden sau la Scala din Milano. Mai știe că despre
spectacolul respectiv se vor pronunța gazetari de la New York Times, Le Figaro,
La Stampa sau de la Allgemeine Zeitung. Un spectacol rău comentat de marile
ziare ale lumii poate fi aruncat lesne în derizoriu (cum i s-a întâmplat cu ani
în urmă cu Oedip), dar lăudat poate aduce marele public la teatru, buluc.
Dacă
opera respectivă a avut două premiere, una la Praga (în 1787) și alta, un an
mai târziu, la Viena, Andrei Șerban s-a gândit să facă și el două premiere: una
pentru avanpremieră (cu două debuturi) și alta pentru premiera propriu-zisă (cu
un cap de afiș deja redutabil, Sandor Csaba) cu două distribuții complet
diferite. Și a invitat publicul, după un obicei al său devenit tradițional, la
trei spectacole repetiții... gratis.
Don
Juan sau Don Giovanni este de fapt un mit extras din piesa de teatru
„Seducătorul din Sevilla și oaspetele de piatră”, scrisă de Tirso de Molina
(publicată în 1630), despre seducătorul absolut, care s-a răspândit în toată
Europa, toate popoarele dând dovadă că au un Don Juan al lor.
Molière,
Oscar Wilde, Max Frisch și Da Ponte (libretistul lui Don Giovanni) au preluat
povestea, fiecare adăugându-i sau eliminându-i un episod. Maupassant l-a
actualizat dându-i numele de „Bel Ami”. Nici românii nu puteau să rămână mai
prejos. Gib Mihăescu, Nicolae Breban au dat literaturii câte un Don Juan al
lor, dar fără conotațiile mistice ale celorlați, ei preluând doar tema
seducătorului.
Don
Juanul lui Nicolae Breban se numește Rogulski, iar al lui Gib Mihăescu, Manaru.
Dar Don Juan în ultimă instanță este un personaj fictiv. Unul dintre
seducătorii adevărați care a trăit, și-a scris memoriile și și-a notat
cuceririle se numește Casanova, dar care, spre regretul multora n-a avut un
Mozart să i le imortalizeze.
La
Opera Română, în regia lui Andrei Șerban și a veșnicei sale colaboratoare
Daniela Dima, Don Giovanni, Leporello, Donna Anna și Donna Elvira, personajele
clasice poartă costume moderne și evoluează în fața unor cuburi înalte, viu și
divers colorate, care vor să fie castele, case, blocuri. Într-unul din ele se
află o scară destul de înaltă pe care dintre când în când interpreții urcă sau
coboară cântând!
Celebrul
Comandor, care de fapt stârnește toată drama, nu este omorât cu spada sau
stiletul, cu care umblă în poșetă constant Donna Elvira încercând să se răzbune
pe Don Giovanni care a părăsit-o, ci cu un pistol banal, într-o scenă destul de
anonimă. Leporello este ciomăgit de țărani cu crose de golf, iar Zerlina este
sedusă cu fraze meșteșugite și promisiuni de căsătorie, procedee tipice ale
seducătorilor, sărutându-i-se piciorul descălțat! Eroul este urmărit în
permanență de întregi echipe de operatori și cameramani, cărora le împarte
fotografii ale sale cu autograf precum și cozilor nesfârșite de fanatice
admiratoare care-l divinizează, dorind să devină victimele lui.
Lista
cuceririlor lui Don Giovani expusă de Leporello e destul de lungă: în Italia
șase sute patruzeci, în Germania două sute treizeci și una, o sută în Franța,
iar în Turcia nouăzeci și una, în Spania sunt deja o mie trei! Dar peste tot și
toate s-a auzit clar, distinct, limba italiană și mai ales minunata muzică
scrisă de Mozart, un amalgam de dramă și comedie, dirijată fără sincope de
Ciprian Teodorașcu, deși uneori a acoperit soliștii. Au evoluat un mănunchi de
cântăreți, unii dintre ei școliți și cu diplome impresionante din străinătate,
de la profesori vestiți din care regizorul a reușit, prin teribilele și doctele
sale mijloacele de persuasiune, să facă adevărați actori. Impresionează prin
calitatea și acuratețea vocilor în regim mediu, dar mai ales prin sfâșierea
lăuntrică pe care o conferă personajelor lor: Adrian Mărcan (un Don Giovanni cu
plete autentice și cu o statură atletică), Justinian Zetea (Leporello),
Tiberius Simu (Octavio), Iulian Sandu (Massetto), Marius Boloș (Comandorul)
dar, mai ales, Ana Maria Olteanu (o revelație în Donna Anna), Simona Neagu
(Donna Elvira), Antoaneta Bucur (Zerlina). Și dacă, mirare mare, finalul e încă tributar vechilor trucuri de
teatru, cum ar fi „flăcările iadului” care izbucnesc din morminte înghițind
eroul, regizorul nevrând să producă acel cutremur indicat de mit când tot ce e
împrejur se prăbușește, ne mulțumim cu dramatismul muzicii mozartiene. Am văzut
finalul acesta într-un spectacol al teatrului I. Vazov din Sofia, într-un
turneu la București, în regia lui Alexander Morfov, în urmă cu câțiva ani, în
care eroul era pur și simplu împietrit de o zgură ce curgea deasupra sa,
acoperindu-l total așa cum scrie legenda.
Ar
mai fi de felicitat Corina Grămoșteanu pentru truculența variatelor costume
moderne, minus cel al lui Leporello. Câteva zile am avut în urechi, mai tot
timpul, încântătoarea muzică mozartiană și viața ni s-a părut mai veselă, mai
bună, realizând că e bine să te întâlnești din când în când cu Andrei Șerban,
dar și mai bine e să auzi permanent muzica marelui, inimitabilului Wolfgang
Amadeus Mozart.
