Să fi făcut, oare, actorul Candid Stoica un pariu cu sine, când,
ieşind din cămaşa rolurilor pe care le-a interpretat pe scena Teatrului de
Comedie, dar şi pe alte scene din ţară şi din străinătate, a intrat într-o cursă-maraton
a patimii scrisului? Căci nu cred că acest om s-a apucat de scris dintr-o simplă
vanitate sau dintr-o trufie. Mai degrabă s-a gândit să scoată din perisabil
ceea ce trece precum „clipa cea repede“ şi să nemurească asta într-o scriitură
colorată, fugace, vivace, despre „acele lucruri aiuritoare care se petrec în
spatele scenei“ (aşa îşi intitulează voluminosul volum cu întâmplări dintre
1971 şi 1989, apărut la Editura Zip în 2008, prefaţat de Radu Beligan şi postfaţat
de George Bălăiţă) şi nu numai. Să amintesc mai întâi că acest jurnal-cronică,
absolut incitant, este o panoramă a vieţii din teatru şi din culisele acestuia,
ca şi din viaţa cotidiană a Bucureştiului. Candid Stoica mai are în palmares,
în ordinea apariţiei, două piese de teatru – „Mircea Şeptilici sau Ultimele două
ore din viaţa unui artist“ (Ed. Zip, 2011) şi „Dosarul curvelor sau Paula şi
Teodor sau Căsătorie ratată“ (Ed. Zip, 2011) – şi un volum de poezii, „Gânduri
despre Sara“ (Ed. Zip, 2012).
Anul acesta, i-a apărut al doilea jurnal
(urmarea celui dintâi) intitulat Culise (Ed. Tipo Moldova), cuprinzând,
ca-ntr-un panoptic, anii 1990–2000, în 830 de pagini. Urmează încă să apară,
cât de curând, la aceeaşi editură, un volum cuprinzând şase piese de teatru.
În volumul de faţă, autorul, bântuit de
nelinişti, trece prin filtrul observaţiei (uneori al reportofonului) tot ce se
întâmplă în jurul său, asemeni unui seismograf care percepe mişcările sensibile
ale tectonicii sufleteşti şi sociale. În carte sunt surprinse situaţii, scene
de viaţă şi dialoguri savuroase sau demascatoare ale diferiţilor directori de
teatru ai momentului, redate după imprimarea lor, la faţa locului, autorul mărturisind
că „ideile vin şi pleacă. Noi trebuie doar să întindem mâna să le luăm… Eu am
fost şi am rămas un visător incurabil“. Visător-visător, dar cu ochii larg
deschişi, urmărind lucrul, faptul exact, fără mistificări, fără artificii, în
realitatea sa nudă.
Faptele, întâmplările decurg filmic.
Drumuri, turnee cu teatrul la Londra, în America, în Rusia, la Chişinău etc.
Apoi alte şi alte situaţii, trăiri, aspecte din viaţa socială, politică, din
viaţa apariţiilor editoriale şi câte şi mai câte, care întregesc un tot al vieţii
din Bucureşti şi din ţările vizitate în acei ani. Printre altele, sunt descrise
luările de atitudine ale actorilor care organizează un marş unde strigă lozinci
ca „Iliescu, nu uita, asta nu e ţara ta!“ şi care merg apoi la Guvern pentru
susţinerea unor revendicări salariale şi nu numai, iar autorul consemnează: „a
treia zi de la marş, o delegaţie a artiştilor, compusă din L. Bălănuţă, I.
Demian, M. Albulescu, M. Arvunescu şi alţi artişti de elită, aleşi pe sprânceană,
a fost primită de Ion Iliescu; artiştii şi-au exprimat fiecare doleanţele, atât
ale lor personale, cât şi cele ale breslei, iar «nea Nelu», pe post de
receptor, i-a ascultat având pe buze zâmbetul lui caracteristic“.
Autorul notează apariţiile de reviste, cărţi
(el însuşi deschizând un stand de cărţi în incinta teatrului), preţurile
produselor din piaţă, valoarea dolarului în raport cu leul românesc, întâmplări
tragice (moartea actorului Marian Hudac la UNITER, pe când participa la sărbătorirea
maestrului Horea Popescu). Scene hazlii, scene dureroase, scene palpitante, sub
dictonul anului 1997: „Indiferent ce şi cât merge rău, aparenţele vor arăta că
totul merge bine“.
Cartea este un remember a ceea ce am trăit
după 1989, deşi poveştile, cele mai multe, sunt din spatele scenei, cu abateri,
ca să zic aşa, în şi spre diverse registre. Candid Stoica, cu o dibăcie şi o
abilitate demne de invidiat, ne proiectează în viaţa cetăţii, în paradigmele
sociale, într-o istorie pe care am trăit-o cu toţii, cu meandrele sale morale,
politice, juridice. Plină de semnificaţii, fără nimic relativ, cartea se citeşte
cu sufletul la gură, dând pagină cu pagină, să retrăim, să ne reamintim de
proiectarea noastră în şi dinspre evenimentele acelor ani. Cartea este oglinda
în care ar trebui să ne vedem spre confruntare cu noi înşine.
Din fragmente, autorul recompune mozaical un
tablou veridic, obligându-ne parcă la reflecţie. Stilul este simplu, fără
înflorituri, altfel inutile în expunerea documentată a întâmplărilor. Clipa cea
repede trecătoare e statornicită aici în imperisabil. Relatarea faptelor este
cea a unui reporter versat, care consemnează lucid tot ceea ce vede, fără
complexe pudibonde, care se ţine drept, ghicindu-i-se, în subtext, principiile
etice şi morale după care s-a condus o viaţă.
Cartea e vie, memorabilă, cu un stil
colorat. Şi mă întreb: cine pe cine a trădat: actorul pe scriitor sau invers? Să
se fi completat unul pe altul într-o căutare de sine?
