Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

AMINTIRI DESPRE TATĂL MEU…

Viața Medicală
Adrian George SAHLEAN vineri, 28 august 2009

Aveam doar câţiva ani când am fost cu tatăl meu, prin ’54–’55, într-o vizită la Tudor Arghezi, în afara Bucureştiului. Plăcut impresionat de poeziile „tânărului poet“, Arghezi i-a dăruit un volum dedicat „tinereţilor dumisale luminoase“. Eu mă jucam cu Zdreanţă „cel cu ochii de faianţă“ – zdrenţurosul câine avea cataractă ca şi stăpân-su – fără ca eu să am habar ce, şi cu cine vorbea „tăticu“. Îmi amintesc doar că l-am întrebat inocent pe Arghezi „de ce dă din cap“ (avea, cum se ştie, Parkinson), iar el nu numai că nu s-a supărat, dar a ţinut să-mi facă cadou un drăcuşor roşu de sârmă…

   Este greu, crescând, să-ţi priveşti părinţii altfel decât cu ochii copilului, sau mai târziu ai adolescentului sau chiar ai tânărului – cu alte cuvinte, cu ochi mult prea preocupaţi de universul propriu, univers în care, cum se spune, „dinţii sunt întotdeauna mai aproape ca părinţii“ (sic!). Luându-ne părinţii „de-a gata“ ca prezenţă şi disponibilitate, ne gândim rar la ei ca persoane. Auzeam des cuvinte elogioase din partea celor care-l întâlniseră pe „Săhleanu“ ca diseminator de cultură… Mă simţeam mândru, evident – prin fireasca identificare filială – dar ştiu abia acum cât de superficial înţelegeam valoarea sa de gânditor şi creator.
   Pentru a vedea şi înţelege mai profund creatorul, poetul sau omul de ştiinţă Victor Săhleanu era nevoie de un alt fel de ochi, de acel ochi al minţii care creşte încet – şi nici măcar obligatoriu – ca un ochi interior de ciclop.
    Lucrând la selecţia volumului, am fost însă surprins să descopăr un gânditor de simţire poetică mult mai profundă decât înţelegeam (citindu-l) acum 25 de ani. Instructiv pentru mine (!) acum când am vârsta tatălui meu în fotografia din volum, şi când pot compara diversele planuri emoţionale/ideatice consemnate de el la vârste prin care am trecut şi eu între timp.
   Continui de fapt să fiu surprins, ca adult, de paradoxul relaţiilor interpersonale… Constat ciclic cum ne mişcăm unii pe lângă alţii în cosmosul uman, descoperind târziu – uneori niciodată – cât de puţin îi înţelegem până şi pe cei care ne-au fost atât de apropiaţi…
   Sunt intrigat de procesul creaţiei… Poate şi pentru că înţeleg în mai mare măsură – ca fiu – cum frământări anume (pe care eu le cunosc) din imensul său jurnal – cu însemnări de la conflicte social-politice şi profesionale până la dinamicile vieţii intime – au fost transfigurate creator în meditaţii existenţiale, în elegii, în poeme de dragoste ş.a.m.d. Pe vremea compunerii lor, eu nu „vedeam“ în tatăl meu decât pe cel ce se scula întotdeauna mai devreme cu o oră pentru a-şi aduce la zi jurnalul, cu scrisul lui mărunt, incredibil de ordonat şi lizibil.
    Privind datele la care au fost scrise poeziile din culegere, mi-au revenit reflex amintiri (ca aceea descrisă la început) despre ce se întâmpla în viaţa mea la vremea respectivă. Pe când scria „Poem didactic“, eu aveam 10 ani şi eram împreună într-o vacanţă la Timişul de Sus…
   La vremea altui poem, la Câmpulung Moldovenesc, căutam, cu tata şi cu frate-meu mai mic, hribi, râşcovi şi gălbiori… etc. Amintiri răzleţe, cu rost afectiv poate doar pentru familie… Şi totuşi… pentru cei ce nu-l pot cunoaşte pe Victor Săhleanu decât prin lectură, cum era el, văzut de noi, de aproape, aşa… înţeles/neînţeles…?
   Nu era zi în care să nu fie cu o carte nouă în mână, conspectând, scoţând fişe pentru proiecte viitoare. Era un tip „distrat“, uneori aproape de caricatura omului de ştiinţă, „cu capul în nori“. L-am văzut întorcându-se acasă de la colţul străzii pentru că uitase să-şi schimbe papucii cu pantofii… Sau călătorind în autobuz timp de două staţii, la doi metri de mine şi frate-meu, fără să ne observe până când am coborât în aceeaşi staţie, de lângă casă!
    Era cumpătat. Nu fuma, şi nu bea decât poate un pahar de vin, cu mult sifon, la vreo petrecere de familie. Nu l-am auzit niciodată înjurând. Când îşi ieşea rar din fire cu noi, l-am văzut cel mult trântind cartea din mână (care făcea parte din recuzita permanentă), spunând „La naiba!“, ca maximă invectivă.
   Când luam masa împreună în familie, mai vorbea (probabil ca toată lumea?) despre necazuri de la serviciu, sau comentând evenimente… Nu l-am auzit însă niciodată decât punând problemele în context, prezentând contrastiv ideile care-l supărau… Abordarea plurivalentă, explorarea valenţelor multiple a oricărei probleme îi era reflexă.
    Era, cum reiese şi din succinta notă biografică, un enciclopedist. Rar subiect de discuţie în care să nu fi oferit (la cerere, sau nu!) o punere în context, cu referinţe chiar de amănunt. Propriul său comentariu, pentru fiii săi, la bătrâneţe: „Eu nu am avut talentele voastre, aşa că a trebuit să devin erudit“. O remarcă nu întru totul adevărată, căci avea evidente talente lingvistice (învăţase singur o mulţime de limbi străine) şi muzicale. Cânta la pian cu mare plăcere, când avea timp, cu tehnică poate imperfectă, dar interpretând destul de bine valsuri de Chopin, sau scherzouri de Schubert. De altfel, în copilărie, ascultând foarte des la radio muzică clasică, îmi oferea chiar premii (25 de bani dacă recunosc piesa – puteam cumpăra o napolitană! – 10 bani dacă ştiu autorul, 5 bani dacă numesc măcar secolul…).
    Era generos şi idealist, crezând în sacrificiul de principiu că trebuie să scoată la lumină (pe cont propriu, deşi noi trăiam relativ modest) lucrările ştiinţifice refuzate de edituri. Tema autopropulsiei încrezătoare (ce apare într-unul din catrenele selectate), „căpiţa de fân“ pe care ţi-o arunci singur „în cărare“ ca autoamăgire necesară, apărea des şi în discuţiile de mai târziu dintre mine şi el.
    Ca la orice poet, exista la el o combinaţie oscilantă între meditaţie şi lirism care îl îndemna spre metaforă. Rigoarea de cercetător îl împingea însă în permanenţă către aflarea cuvântului clar definit, scrierile lui obişnuite fiind pline de cuvinte puse între ghilimele, indicând cititorului o anume nuanţare a cuvântului.Căutarea preciziei nu era însă aridă sau pedantă, cum s-ar putea crede din portretul de până acum, ci mai degrabă ludică. Căutarea jocului de cuvinte şi de idei – a „jocului de inteligenţă“, cum îl numea el – se reflecta spontan şi în ipostaze publice.
    Suferea, desigur, pentru „beţele în roate“ care i se puneau din diverse motive, cele mai multe dintre ele, îngust-politice. N-a fost niciodată „bine-văzut“ politic, avusese şi un bunic preot, iar dosarul său de „cadre“ era plin de informări „binevoitoare“. Printre ele, şi o pagină furată din jurnalul său în care se întreba dacă nu-i mai bine să fii măturător într-o ţară liberă decât să trăieşti într-o Românie comunistă. În plus, fusese dat afară de la Institutul de Endocrinologie – fără serviciu timp de un an, când eu aveam doar doi ani – pentru că scrisese un articol ştiinţific despre… folosirea matematicii în cercetarea biologică! Idee „contrarevoluţionară“ la vremea respectivă, dar, se pare, nicicând scoasă de „la dosar“.
    Era, de fapt, nu numai un tip nepolitic, ci şi lipsit de un anume tact interpersonal. La diversele discuţii ştiinţifice, îşi crea mulţi duşmani (dincolo de admiratori) printre cei care îi auzeau intervenţiile bine informate, articulate dintr-o perspectivă interdisciplinară nu la îndemâna oricui. Era aproape naiv în credinţa lui că, în explorarea unui adevăr conceptual, oamenii sunt deasupra susceptibilităţilor narcisiste, şi că interlocutorii ar fi la fel de pasionaţi ca şi el de consecinţele teoretice.
    Cu toată prezenţa trăsăturilor optimiste care l-au ţinut ancorat în eforturi creatoare timp de zeci de ani, chiar şi atunci când ştia că „se bate cu morile de vânt“, marginalizarea sa completă în prigoana Meditaţiei Transcendentale de la începutul anilor ’80 l-a marcat ireversibil. Retragerea tuturor scrierilor sale din biblioteci, interdicţia de a participa la şedinţe ştiinţifice l-au afectat mult mai profund decât demiterea de la cârma Institutului de Antropologie. Reabilitarea şi reinstituirea sa după ’89 i-au redat speranţele pentru câţiva ani, spulberate treptat de realitatea politică şi socială post-„revoluţionară“ şi de înţelegerea deprimantă la sfârşitul vieţii că recunoaşterea profesională nu depinde exclusiv de merit, indiferent de regimul politic.
    Dacă „norocul“ l-a salvat în ’91 de bâtele minerilor care erau gata să-i dea în cap (cineva l-a recunoscut întâmplător şi strigătul „Domnule Doctor“ i-a descumpănit suficient pe agresori), „soarta“ nu i-a acordat satisfacţia de a se vedea primit în Academia Română până când s-a stins, în 1997, în urma unui accident cerebral (al cărui simbolism este semnificativ). În ciuda imensei sale activităţi (a publicat peste 2.000 de titluri şi 60 de volume – operă covârşitoare, pentru eligibilitate), „beţele în roate“ au fost mai tari, chiar şi în lipsa persecuţiei comuniste, invocată multă vreme. Este o ironie tragică faptul că efortul meu şi al doctorului Oprescu, colaborator şi prieten apropiat al tatălui meu timp de multe decenii (petrecut şi el recent dintre noi, şi căruia îi păstrez o caldă amintire) de a încerca primirea sa „post-mortem“ în Academie, a fost blocată acum câţiva ani printr-o decizie caraghioasă „de a nu se mai acorda calitatea de membru post-mortem“ – decizie aplicată retroactiv şi dosarului Victor Săhleanu, aflat de mulţi ani pe rol (…).
*Născut Săhleanu, am reluat, în SUA, forma veche a numelui
străbunilor mei bucovineni.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.