Sunt intrigat de procesul creaţiei… Poate şi pentru că înţeleg în mai mare măsură – ca fiu – cum frământări anume (pe care eu le cunosc) din imensul său jurnal – cu însemnări de la conflicte social-politice şi profesionale până la dinamicile vieţii intime – au fost transfigurate creator în meditaţii existenţiale, în elegii, în poeme de dragoste ş.a.m.d. Pe vremea compunerii lor, eu nu „vedeam“ în tatăl meu decât pe cel ce se scula întotdeauna mai devreme cu o oră pentru a-şi aduce la zi jurnalul, cu scrisul lui mărunt, incredibil de ordonat şi lizibil.

    Privind datele la care au fost scrise poeziile din culegere, mi-au revenit reflex amintiri (ca aceea descrisă la început) despre ce se întâmpla în viaţa mea la vremea respectivă. Pe când scria „Poem didactic“, eu aveam 10 ani şi eram împreună într-o vacanţă la Timişul de Sus…
   La vremea altui poem, la Câmpulung Moldovenesc, căutam, cu tata şi cu frate-meu mai mic, hribi, râşcovi şi gălbiori… etc. Amintiri răzleţe, cu rost afectiv poate doar pentru familie… Şi totuşi… pentru cei ce nu-l pot cunoaşte pe Victor Săhleanu decât prin lectură, cum era el, văzut de noi, de aproape, aşa… înţeles/neînţeles…?

   Nu era zi în care să nu fie cu o carte nouă în mână, conspectând, scoţând fişe pentru proiecte viitoare. Era un tip „distrat“, uneori aproape de caricatura omului de ştiinţă, „cu capul în nori“. L-am văzut întorcându-se acasă de la colţul străzii pentru că uitase să-şi schimbe papucii cu pantofii… Sau călătorind în autobuz timp de două staţii, la doi metri de mine şi frate-meu, fără să ne observe până când am coborât în aceeaşi staţie, de lângă casă!

   Când luam masa împreună în familie, mai vorbea (probabil ca toată lumea?) despre necazuri de la serviciu, sau comentând evenimente… Nu l-am auzit însă niciodată decât punând problemele în context, prezentând contrastiv ideile care-l supărau… Abordarea plurivalentă, explorarea valenţelor multiple a oricărei probleme îi era reflexă.

    Era, cum reiese şi din succinta notă biografică, un enciclopedist. Rar subiect de discuţie în care să nu fi oferit (la cerere, sau nu!) o punere în context, cu referinţe chiar de amănunt. Propriul său comentariu, pentru fiii săi, la bătrâneţe: „Eu nu am avut talentele voastre, aşa că a trebuit să devin erudit“. O remarcă nu întru totul adevărată, căci avea evidente talente lingvistice (învăţase singur o mulţime de limbi străine) şi muzicale. Cânta la pian cu mare plăcere, când avea timp, cu tehnică poate imperfectă, dar interpretând destul de bine valsuri de Chopin, sau scherzouri de Schubert. De altfel, în copilărie, ascultând foarte des la radio muzică clasică, îmi oferea chiar premii (25 de bani dacă recunosc piesa – puteam cumpăra o napolitană! – 10 bani dacă ştiu autorul, 5 bani dacă numesc măcar secolul…).

    Era generos şi idealist, crezând în sacrificiul de principiu că trebuie să scoată la lumină (pe cont propriu, deşi noi trăiam relativ modest) lucrările ştiinţifice refuzate de edituri. Tema autopropulsiei încrezătoare (ce apare într-unul din catrenele selectate), „căpiţa de fân“ pe care ţi-o arunci singur „în cărare“ ca autoamăgire necesară, apărea des şi în discuţiile de mai târziu dintre mine şi el.

    Ca la orice poet, exista la el o combinaţie oscilantă între meditaţie şi lirism care îl îndemna spre metaforă. Rigoarea de cercetător îl împingea însă în permanenţă către aflarea cuvântului clar definit, scrierile lui obişnuite fiind pline de cuvinte puse între ghilimele, indicând cititorului o anume nuanţare a cuvântului.Căutarea preciziei nu era însă aridă sau pedantă, cum s-ar putea crede din portretul de până acum, ci mai degrabă ludică. Căutarea jocului de cuvinte şi de idei – a „jocului de inteligenţă“, cum îl numea el – se reflecta spontan şi în ipostaze publice.

    Suferea, desigur, pentru „beţele în roate“ care i se puneau din diverse motive, cele mai multe dintre ele, îngust-politice. N-a fost niciodată „bine-văzut“ politic, avusese şi un bunic preot, iar dosarul său de „cadre“ era plin de informări „binevoitoare“. Printre ele, şi o pagină furată din jurnalul său în care se întreba dacă nu-i mai bine să fii măturător într-o ţară liberă decât să trăieşti într-o Românie comunistă. În plus, fusese dat afară de la Institutul de Endocrinologie – fără serviciu timp de un an, când eu aveam doar doi ani – pentru că scrisese un articol ştiinţific despre… folosirea matematicii în cercetarea biologică! Idee „contrarevoluţionară“ la vremea respectivă, dar, se pare, nicicând scoasă de „la dosar“.

    Era, de fapt, nu numai un tip nepolitic, ci şi lipsit de un anume tact interpersonal. La diversele discuţii ştiinţifice, îşi crea mulţi duşmani (dincolo de admiratori) printre cei care îi auzeau intervenţiile bine informate, articulate dintr-o perspectivă interdisciplinară nu la îndemâna oricui. Era aproape naiv în credinţa lui că, în explorarea unui adevăr conceptual, oamenii sunt deasupra susceptibilităţilor narcisiste, şi că interlocutorii ar fi la fel de pasionaţi ca şi el de consecinţele teoretice.

    Cu toată prezenţa trăsăturilor optimiste care l-au ţinut ancorat în eforturi creatoare timp de zeci de ani, chiar şi atunci când ştia că „se bate cu morile de vânt“, marginalizarea sa completă în prigoana Meditaţiei Transcendentale de la începutul anilor ’80 l-a marcat ireversibil. Retragerea tuturor scrierilor sale din biblioteci, interdicţia de a participa la şedinţe ştiinţifice l-au afectat mult mai profund decât demiterea de la cârma Institutului de Antropologie. Reabilitarea şi reinstituirea sa după ’89 i-au redat speranţele pentru câţiva ani, spulberate treptat de realitatea politică şi socială post-„revoluţionară“ şi de înţelegerea deprimantă la sfârşitul vieţii că recunoaşterea profesională nu depinde exclusiv de merit, indiferent de regimul politic.

    Dacă „norocul“ l-a salvat în ’91 de bâtele minerilor care erau gata să-i dea în cap (cineva l-a recunoscut întâmplător şi strigătul „Domnule Doctor“ i-a descumpănit suficient pe agresori), „soarta“ nu i-a acordat satisfacţia de a se vedea primit în Academia Română până când s-a stins, în 1997, în urma unui accident cerebral (al cărui simbolism este semnificativ). În ciuda imensei sale activităţi (a publicat peste 2.000 de titluri şi 60 de volume – operă covârşitoare, pentru eligibilitate), „beţele în roate“ au fost mai tari, chiar şi în lipsa persecuţiei comuniste, invocată multă vreme. Este o ironie tragică faptul că efortul meu şi al doctorului Oprescu, colaborator şi prieten apropiat al tatălui meu timp de multe decenii (petrecut şi el recent dintre noi, şi căruia îi păstrez o caldă amintire) de a încerca primirea sa „post-mortem“ în Academie, a fost blocată acum câţiva ani printr-o decizie caraghioasă „de a nu se mai acorda calitatea de membru post-mortem“ – decizie aplicată retroactiv şi dosarului Victor Săhleanu, aflat de mulţi ani pe rol (…).