Nobel pentru
Literatură 2013
A treisprezecea femeie din lume şi prima
scriitoare din Canada câştigătoare a premiului Nobel pentru Literatură, Alice
Munro (Alice Ann Laidlow) realizează şi o altă performanţă absolută prin obţinerea
laurilor Academiei Regale Suedeze: aceea de a impune pentru prima oară pe întreg
mapamondul specia numită short story,
proză scurtă sau povestire, în care scriitoarea excelează de-o viaţă. Ea
reabilitează definitiv demnitatea unei forme literare adesea însoţite de acea
prejudecată care i-a marcat inclusiv propria carieră.
„Sunt bucuroasă şi recunoscătoare – ar fi
spus ea «la cald» – şi deosebit de mulţumită că acest premiu va atrage atenţia
asupra scriitorilor din Canada“. Redăm şi o frază din textul a ceea ce îndeobşte
se numeşte Laudatio: „Munro este
apreciată pentru arta subtilă a nuvelelor ce poartă amprenta unui stil clar şi
a realismului psihologic“.
În
pragul împlinirii a 82 de ani, în iulie 2012, Alice Munro hotărâse să spună
adio scrisului, nu înainte de a-şi fi lansat volumul „Dear Life“. Dar nu era
prima dată când anunţase acest lucru. Consecventă a fost în schimb în obstinata
opţiune, de-a lungul anilor, pentru proza scurtă, pentru un mod de a nara esenţial,
pregnant, alegându-şi cu acurateţe cuvintele pentru a instaura într-un spaţiu
redus o lume (personajele feminine fiind prioritare). Acea lume ce evoluează ca
un laitmotiv în provinciile Ontario şi Columbia Britanică, dar mai ales în orăşelul
obârşiilor sale, Wingham, Huron, Ontario, unde scriitoarea s-a născut la 10
iulie 1931, în familia unui crescător de animale căsătorit cu o învăţătoare. A
publicat prima povestire – „The Dimensions of a Shadow“ – în vremea studenţiei,
în anii cincizeci. Tot atunci abandonează universitatea şi se căsătoreşte cu
James Munro, cu care se mută la Vancouver. Va divorţa de acesta în 1972 şi va
reveni în Ontario, unde se va stabili în orăşelul Clinton şi se va căsători cu
fostul ei coleg de universitate, geograful Gerald Fremlin.
Prima culegere (15 povestiri), „Dance of the
Happy Shades“, i-a apărut în 1968, obţinând un mare succes de public şi de
critică, distinsă fiind cu unul din cele mai importante premii canadiene, Governor General’s Literary Award. Acelaşi
premiu i se va mai acorda de două ori pentru volumele sale ulterioare de
povestiri, dintre care amintim: „The Moons of Jupiter“ (1982), „The Progress of
Love“, „Runaway“ (2004), „Too Much Happiness“ (2009), tradus şi în limba română
de Editura Litera, „Prea multă fericire“ (2011, versiune în limba română de
Ioana Opaiţ), „The Wiew from Castle Rock“ (2006). În 2009, scriitoarei i se
acordă premiul Man Booker International
pentru întreaga carieră.
Un alt
scriitor, Jonathan Franzen, n-a pregetat să scrie despre Munro ca despre „cea
mai mare scriitoare în viaţă din America de Nord“. Povestirile şi nuvelele
celei supranumite „Cehov al Canadei rurale“ abordează dinamica relaţiilor omeneşti,
fără să ocolească aspectele cele mai crude şi dureroase, uneori violente ale
vieţii, conflictele morale şi psihice, ruptura dintre generaţii, proiecte
contradictorii de viaţă. Bravura scriitoarei canadiene constă mai ales în a
face din faptul cotidian ceva senzaţional, evenimentul curent, anodin fiind
ridicat la puterea unei epifanii ce are chipul şi lumina intensă ale unei foste
sau viitoare fericiri.
