Prin spectacolele sale, Alexandru Tocilescu și-a pus amprenta în istoria teatrului românesc. Cu un umor acid, uneori paradoxal și mai totdeauna surprinzător, marele regizor a lăsat impresii încă vii în amintirea contemporanilor săi. Pentru a marca șapte ani de la dispariția sa, am decis să public un interviu inedit pe care mi l-a acordat cu puțin timp înainte de trecerea sa în neființă.

    – Se povestesc multe despre tine. De exemplu, atât de mult ți-a plăcut Institutul de Teatru, că ai dorit să rămâi repetent de mai multe ori, rugându-te de profesori să te lase să mai repeți un an.
    – Am reușit, dar până la urmă profesorii s-au săturat de mine și au pus piciorul în prag: „Ori termini anul ăsta, ori te dăm afară”. „Pe ce motiv?”, i-am întrebat. „Pe motivul că regulamentul nu permite să rămâi repetent decât o dată”, mi-au spus. „Dacă nu se poate să mai rămân repetent încă o dată, atunci dați-mă afară”, le-am răspuns. „Nu te dăm afară, te absolvim”, mi-au comunicat ei, după o matură chibzuință. „Bine, absolviți-mă, deși eu aș fi preferat să rămân repetent perpetuu”, le-am spus. „Nu se mai poate. Ai rămas repetent destul, peste limitele admise”, mi-au comunicat distinșii profesorii. „Dacă nu se mai poate, mă sacrific, o să-mi duc crucea, dar o să mă aveți pe conștiință că n-am ajuns să învăț tot”, le-am zis. Și am plecat să-mi duc crucea punându-mi în scenă spectacolele, așa, neînvățat.

    – Ce s-a întâmplat când ai lucrat la „Hamlet”? Circulă atâtea povești...
    – Repetam de peste doi ani „Hamlet” la Teatrul Bulandra. Mă părăsiseră între timp mulți. Chiar și neobositul Victor Rebengiuc, care juca rolul regelui. I-am încercat în rolul respectiv pe mulți, chiar și pe miraculosul Gheorghe Dinică. Chiar și pe nebunaticul Mălăele. „Ți-am dat o listă cu actorii teatrului și i-ai respins pe toți”, m-a luat din scurt directorul teatrului, Ion Besoiu. „A rămas doar unul, dar care nu se potrivește deloc cu rolul regelui: Costică Florescu”, mi-a mai spus Besoiu. „E liber?”, l-am întrebat. „Ca păsările cerului, dar vorbește ca la Periș.” „Ceaușescu vorbește ca un academician?” Și Constantin Florescu a fost regele din Hamletul meu.

    – Se spune că, informată de nesfârșitele prelungiri ale repetițiilor, președinta Asociației Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale de atunci, actrița Dina Cocea, te-a întrebat când va avea loc premiera piesei „Hamlet”. „Dumneavoastră n-o să mai apucați doamnă”, i-ai fi răspuns sec.
    – Mistificări.

    – Se mai povestește că, încercând să pătrundă printr-un loc îngust ocupat de tine, corpolenta cronicăreasă Florica Ichim, ți-ar fi spus: „Toca, mai sugeți burta aia ca să pot să trec”. „Nu vreți să mi-o sugeți dumneavoastră?”, i-ai fi răspuns amabil tu.
    – Mistificări. Mi se pun multe în cârcă.

    – După ce ai plecat din țară, după anul 1987, așteptând să-ți vină rândul la un transplant de rinichi, se spune că te-ai dus în vizită, la Viena, la doamna Beate Fredanov, care între timp orbise, și ai întrebat-o ce regretă că nu a făcut, acum, la zenitul vieții. „Regret că nu am fost în India și tare mult aș vrea să o văd”, ți-ar fi răspuns celebra artistă comunistă, retrasă din activitate. „Glumiți, doamnă, poate vreți să spuneți că ați vrea s-o pipăiți”, i-ai fi replicat!
    – Mistificări, mistificări...

    – În anul 2001, când ai primit premiul Uniunii Teatrale din România (UNITER) pentru piesa „O scrisoare pierdută”, ai declarat public: „Un om mic mi-a interzis un spectacol mare”. Era vorba de directorul Teatrului Național din vremea aceea, Dinu Săraru.
    – Aici ai nimerit-o. Așa am zis.

    – După o lună de repetiții pe scenă cu piesa „Concurs de frumusețe” (un spectacol din 1980 al Teatrului de Comedie, care ulterior a fost interzis de cenzura comunistă), ai declarat în fața unor actori rămași siderați că decorul respectiv, o sufragerie elegantă, nu te mai satisface și ai vrut... o piscină! O piscină adevărată cu apă în ea, iar acțiunea piesei să se desfășoare în jurul piscinei.
    – E adevărat, ai rămas și tu năuc. Au fost zeci de împotriviri: „Nu se poate, nu s-a mai făcut, e antiteatral. Va fi o cantitate mare de apă și alte prostii etc.”

    – La o altă repetiție cu „Concurs de frumusețe” ne-ai întrebat dacă avem chef să repetăm. „Dacă n-aveți chef, n-are rost să ne prefacem. Vă declar fără pic de rușine că azi nici eu n-am chef de repetiție. Consider că o repetiție e un act de iubire, de dăruire. Gândiți-vă la un act sexual din obligație. Aduce a prostituție. Am impresia însă că vă e teamă să mărturisiți”, ne-ai spus.
– Mai ai „delațiuni” cu mine? Scoate-le...

 

– Îți era frică de Securitate?
– Nu, deloc. Nu mi-e frică de nimic. Nu mi-e frică nici de moarte. Zic și eu ca Mazilu: „Am văzut oameni proști și nu mi-a fost frică”. Relația cu Securitatea mă distra foarte tare. Sigur că telefonul îmi era ascultat, dar nu îmi păsa. E-adevărat însă că mi-a făcut destul rău, atâta vreme cât n-am putut să ies din țară până la 40 de ani.

    – Ți-am oferit o piesă incendiară, „Curve de lux”. Nici n-ai catadicsit s-o citești și te-ai refugiat într-o comedioară din altă lume, care nu spunea nimic astăzi, „Mireasa mută”, de Ben Johnson.
    – Pentru că nu reușesc să înțeleg ce se întâmplă încă în țara asta, nu înțeleg de ce îl înjurați pe Iliescu, nu vă înțeleg criteriile. Nu spun că n-aveți dreptate, dar nu înțeleg de ce e mai bun nea cutare de la liberali sau țărăniști decât... cei de la guvernare. Sunt foarte bolnav. Trag de mine ca să lucrez. Două zile pe săptămână sunt blocat câte patru ore la dialize... „Curve de lux” era un pamflet. Eu nu știu să pun în scenă pamflete. „Cabala bigoților”, piesa lui Bulgakov pe care am pus-o în scenă la Teatrul Bulandra în 1982, nu era un pamflet. În afară de titlul „Curve de lux”, mie nu mi-a spus mai nimic. N-am cunoscut asemenea oameni. Eu l-am cunoscut pe Besoiu, pe care voi acum îl înjurați, dar care a fost un disident mai mare decât toți disidenții la un loc. A fost secretar de partid, dar a luptat pentru teatrul ăla cum n-a luptat nimeni. S-a bătut cu partidul, cu ministerul, cum nu s-a bătut nimeni.

    – Ai spus într-un interviu că anumiți regizori, etichetați azi ca promotori ai mișcării de rezistență în anii ʼ70, nu au dus o luptă reală în străinătate, după ce au fugit din țară.
    – Da, așa e, am declarat și repet: doar și-au rezolvat comod propria personalitate. David Esrig, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Bebe Giurchescu, Andrei Șerban. Dintre cei plecați, nimeni nu a încercat să facă un spectacol prin care să răspundă problemelor de aici. Oamenii și-au făcut spectacolele lor, frumoase, bune, dar nu despre cauzele pentru care au plecat. Ar fi avut toată libertatea să monteze spectacole care să arate realitățile de aici. N-a făcut nimeni asta.

    – „Ce vedeți când vă uitați în oglindă?”, te-a întrebat odată un reporter.
    – „Un moș, asta văd”, am răspuns și-ți repet și ție. Și acum gata, m-am plictisit!