Rui Zink (n.
Lisabona, 1961) – profesor în cadrul departamentului de studii portugheze al
Facultăţii de ştiinţe sociale şi umane de pe lângă Universidade Nova de Lisboa
– este un autor de romane, nuvele, eseuri, piese de teatru şi cărţi pentru
copii, ale cărui multe opere au fost traduse şi în română, la Editura
Humanitas: „A Espera“ (Aşteptarea), „Destinaţia turistică“ (O destino
turístico, premiul Ciranda 2009) şi „O Anibaleitor“ (Cititorul din peşteră, 2013). Sugestia de fond a acestei din urmă cărţi
ar fi că în vremuri în care aproape nimeni nu mai
citeşte cărţi, lăsându-se
meduzaţi de televiziune sau site-urile web, un cititor apare ca o excepţie, ca
un veritabil „monstru“, în cazul de faţă un utopic gigant ce nu poate locui
decât peste mări şi ţări, într-o peşteră precum homericul ciclop Polifem.
Personajul
prozatorului portughez, Anibalector, este un erudit extrem de volubil, lucid,
evaluator rafinat şi ironic al cărţilor şi oamenilor, calităţi dobândite prin
viciul „nepedepsit“ al lecturii. Prin el Zink emite alegaţii cuceritoare asupra
relaţiei carte–cititor–scriitor, ceea ce ne face să acordăm „monstrului“ său circumstanţe atenuante pentru păcatul
de a-şi fi devorat feluriţii agresori sau naufragiaţi de-a lungul secolelor. Bănuindu-i-se
existenţa pe o insulă la antipozi, în afara timpului şi spaţiului, oamenii
„normali“, cititori doar de tabloide şi facturi, de reclame, afişe electorale şi
sms-uri, finanţează echipajul unei nave comandate de un căpitan şchiop să plece
într-o expediţie de capturare, a „monstrului“ lecturii, „un animal pe cât de
fantastic, pe atât de feroce“, spre a fi expus la Grădina zoologică, unde cred
ei i-ar fi locul.
Protagonistul acestei aventuri-parabole,
deja bărbat în toată firea, deapănă propria poveste a fostului ştrengar şterpelitor
de portofele în respectivul port, dar mai ales aventura sa involuntară pe mări
fantasmatice, încoronată de descoperirea insulei şi a unicului său locuitor.
Penultimul episod, cel al întâlnirii cu Anibalector, convieţuirea cu acesta în
peşteră este sarea şi piperul cărţii şi proba de foc a talentului şi hazului
amar al autorului portughez. Fiindcă întâmplarea regizase totul, naratorul de
mai târziu „pică“, la propriu, pe vasul ce tocmai se pregătea să ridice ancora
de la chei, din vârful unei parâme unde se refugiase spre a scăpa de urmăritorii
din „Garda regală“ (sic!). Fapt e că, deşi e reperat de căpitan şi pedepsit ca
un intrus pe navă, în cele din urmă „musul“ este asimilat de echipaj, mai ales
după ce, aruncându-se în apă, recuperează harta de navigaţie a căpitanului. Pe
ea figura traseul şi numele a cel puţin zece mări, inclusiv Marea Uitării cu
insula pe care locuia cititorul din peşteră. Misiunea căpitanului poate
continua, aşadar. Din senin se stârneşte, pe Marea Uitării, o furtună cu valuri
înalte cât zgârie-norii din Singapore, drept care ambarcaţiunea dispare în
abisul acvatic.
Anonimul puştan-mus se trezeşte într-o peşteră
pardosită cu cărţi şi oase („tibii, clavicule, hârci“), a cititorului numit
Anibalector, care îşi face apariţia în chip de perete cu o enormă cocoaşă, şi i
se adresează în portugheză, fireşte (vorbeşte zece limbi, inclusiv româna şi
umbundu). Astfel debutează dialogul cu gorila de dimensiunea a zece elefanţi,
ce mărturiseşte că a citit inclusiv Biblia, adolescentul supravieţuitor al
naufragiului spunându-i că vine dintr-o lume care nu prea citeşte – se dedică
trup şi suflet concursurilor tv, feluritelor campionate sau telenovelelor.
Replica lui Anibalector este nimicitoare, rezumând mesajul cărţii lui Rui
Zink la: „Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să
stai ca o rumegătoare să te zgâieşti la un perete vorbitor!“.
Musul nostru are noroc şi cade la pace cu
„monstrul“ de erudiţie, ce renunţă la potenţiala friptură „în sânge“,
acordându-i şansa de a-i deveni interlocutor sau discipol. Adolescentul
acceptă acest rol de Seherezadă, în schimbul supravieţuirii. Zis şi făcut.
Începe cu Jules Verne şi, de-a lungul unui timp nedefinit, parcurge marii
autori ai literaturii mondiale, de la Tolstoi şi Dostoievski la Cortázar.
Extrem de sugestive sunt analizele a două sonete de Camões, dar şi o dovadă a
expertizei didactice a lui Rui Zink. Ce înseamnă scrierea unui roman pe înţelesul
tuturor? Împletirea unor fire diferite – ritm, sens, cuvinte – pentru a ţese un
covor de cuvinte, cu un desen mai mult sau mai puţin laborios, intricat,
stimulator, misterios.
Anibalector este şi un spirit extrem de
selectiv, dar şi un critic exigent. El îşi previne discipolul că nu trebuie să-i
placă totul. A fi disponibil ca cititor înseamnă a fi şi selectiv. Ca să-ţi
formezi gustul trebuie mai întâi să ţi-l educi. Şi cititorul trebuie să aibă
stil, nu numai scriitorul. O definiţie fericită şi plină de miez a
esteticianului Rui Zink ar fi că „O poveste bine povestită poate fi lucrul cel
mai nesărat de pe lume. În schimb, o poveste prost povestită poate fi de
milioane“. Şi pentru că epilogul nu trebuie amânat prea mult, Anibalector îşi
încheie colocviala prelegere, ademenit fiind pe plaja insulei cu mormane de cărţi
noi descărcate de oamenii comandantului navei, ce reapare prin aceeaşi voinţă
auctorială prin care dispăruse. Nu poate rezista ispitei de a salva cărţile
dinadins puse pe foc de marinari şi cade în capcana vânătorilor-marinari ce-i
administrează câteva găleţi de curara, după care îl transferă la bord şi fac
cale întoarsă.
Ajuns în port, este ridicat de câteva
macarale şi transportat în aripa special construită a Grădinii zoologice, unde
este pus în lanţuri. Ex-discipolul, asumându-şi toate riscurile, inclusiv
închisoarea, nu-i poate ignora melancolia, muţenia, drept care face imposibilul
şi-l eliberează. Locul lui nu era în epoca aceea în care a citi făcea din el un
monstru la propriu, ci acolo unde „adevărata libertate, chiar cea adevărată,
este lectura“. Nu scrisul!
