Punând în valoare elementele artistice ale profesiei sale, Fusco începe să picteze în mod regulat începând din 1995, nu doar pentru sine, ci si pentru bucuria publicului iubitor de artă, care l-a descoperit de-a lungul anilor prin expoziții și albume publicate.

Dorința sa este ca prin lucrările pe care le realizează să surprindă senzații, detalii și impresii trecute prin filtrul personalității și al trăirilor sale, într-un mod în care fotografia nu ar putea să o facă, întrucât redă prea mult din realitatea obiectivă.

Un alt element personal este faptul că atunci când se află într-un loc care îl impresionează face cel mult o schiță a unor repere, pe care le reia și le dezvoltă apoi în tihna atelierului său, după ce rememorează și retrăiește anumite situații, și abia apoi trece la plăsmuirea a ceea ce va fi acuarela sau desenul final.

Intrăm în expoziție și privirea ne este atrasă imediat, cu forța unui magnet, către un univers nocturn, înghețat, ce pare nesfârșit, al unei lucrări cu aspect de frescă. Cerul înstelat și luna plină reușesc să îndulcească puțin atmosfera și să ne dea speranța că în siluetele abia schițate ale unei așezări umane ar putea să mai existe viață.

Ochii ne alunecă ușor spre stânga, atrasă de roșul unui soare crepuscular aflat parcă în dezintegrare, în procesul metaforic de cedare a întâietății în fața tenebrelor nocturne. Ne continuăm apoi incursiunea în universul memoriei artistului și descoperim, atât în lucrările mai vechi cât și în cele realizate special pentru expoziția de la București, predilecția pentru reprezentările nocturne, afinitatea pentru penumbră și afecțiunea pentru țărmul mării, firească în cazul oricărui napolitan autentic.

Liniile drepte, trasate cu precizie geometrică, precum și cercurile perfecte, sunt elemente omniprezente în expoziție, delimitând universuri paralele de existență, distincte de ceea ce le înconjoară, în care remarcăm și detalii de arhitectură în ruine, reproduse pictural și transformate în metafore pline de simboluri. O altă trăsătură a acuarelelor arhitectului Ludovico Maria Fusco este atemporalitatea. Data precisă când au fost văzute locurile din picturi nu prezintă importanță, căci cu ajutorul memoriei putem readuce la viață oricând spații și momente, văzându-le aievea de parcă ne-am afla acolo în prezent.

Parcursul expozițional se încheie, în oglindă, tot cu o lucrare desfășurată pe perete ca o frescă, mai caldă de această dată, cu o gamă cromatică ce ne duce cu gândul la un ținut deșertic, alcătuit din nisip și argilă roșiatică, un țărm de mare deluros pe care se profilează distinct câteva mostre de arhitectură modernă.

Popasul final, o lună imensă, aurie, reprodusă și reflectată în nori și în apa mării, într-o dinamică ce pare să te absoarbă și să te țină prizonier, pentru a crea noi și noi plăsmuiri ale universului oniric.