Criticul literar Dorina Grăsoiu are dreptate în privința
plachetei Visuri departe semnată de Mihai Cezar Popescu șiMihai Pompiliu Constantinescu: poezia rămâne un act de singurătate, mai
ales când este vorba de creatori și nu de prezentarea publică a unor versuri.
Criticul consemnează ca excepție tandemul (poezia în tandem) Ștefan Octavian
Iosif – Dimitrie Anghel din literatura română. Liviu Grăsoiu – critic, istoric
literar, om de radio și televiziune, prea bine cunoscut medicilor-scriitori
pentru strădania sa de îngrijire și publicare a operei patronului spiritual al
acestora, marele Vasile Voiculescu, se arată surprins pentru că, prefațând
adesea volumele celor doi autori mai înainte numiți, cărora le recunoaște
talentul urmărindu-le producția lirică, nu bănuia că le va întâlni recentele
poezii adunate sub un singur titlu. Adaugă însă că: „Ramificațiile noului copac
sădit în solul liricii contemporane sunt multiple, stufoase și, nu o dată,
surprinzătoare prin ton, imagistică și capacitatea de a visa, ori de a intui“.
În consecință, în exemplele care-i susțin analiza poemelor nu precizează numele
autorului, respectând dorința celor doi de a-și aduna și înfățișa acum creația
sub aceeași copertă (Poemul binecuvântat). „Sigur că până la urmă transfigurarea poetică a urbanului nostru ponosit
sau erotica apăsat parfumată îl dau de gol pe Cezar, după cum obsesia delicată
a tinereților înveșmântate în hit-urile vremii îl semnalează pe Pompiliu“,
scrie într-o postfață la volum Radu Petre Negoescu („Pluralul de la vis:
Mihai-Cezar și Pompiliu“).
Referirea la Iosif și Anghel nu e superpozabilă sută la sută în
cazul celor doi „Mihai“. Scriitorii interbelici au semnat „Caleidoscopul“ și
alte colaborări sub un singur nume (A. Mirea) și au iubit aceeași femeie (pe
Natalia Negru). În „Visuri departe“, deasupra fiecărei poezii (câte una pe
pagină) figurează numele autorului, încât cititorul, cu o mai sumară cunoaștere
a creației lirice anterioare fiecăruia dintre cei doi, nu va trebui să
identifice strofele după erotism parfumat ca aparținând lui Cezar sau după
obsesia tinereții (pierdute?) din strofele lui Pompiliu. Așadar, construcția
are un singur acoperiș, dar „stăpânii casei“ își împart „averea“. Iar în ceea
ce o privește pe Euterpe, muza are suficiente daruri pentru ambii poeți.
În bună măsură, nostalgia și imaginea tinereții privită ca
printr-un ochean întors este prezentă mai mult în poezia lui Pompiliu decât în
cea a lui Mihai: „Ce muzică dulce/a tinereții mele,/chiar dacă se estompează în
cenușiul bacovian,/și chiar în violetul și negrul/existenței actuale.(...)“ –
„Despre albastrul infinit“; „Te întrebi ca Villon/ unde este «zăpada
iubirii»/în frigul singurătății./Dar adu-ți aminte/de miracolul adolescenței/
când voiai să-nmugurești./S-au întâmplat minuni fragile/când cerul vărsa
dumnezeiri/și cenușa sufletului meu/și apa vie a ochilor noștri/se transformau/
într-o iubire.“ – „Despre dispărutele iubiri“; „O, zăpezi din Himalaia,/ce
bântuiați/înălțimile tinereții,/cu ninsoarea ideilor,/vă trag mai aproape/în
pâinea zilnică,/când mi-e greu/să mă înalț/ la un deal mândru.“ – „Trecui
dealul“; „Am scris/despre copilăria/cu parfumul străzilor/(vorba unui
cântec)/și despre adolescență și tinerețe/în iubire/cu înălțări și căderi/și
luceferi neatinși.(...)“ – o altă carte.
La Mihai Cezar, scurgerea nisipului în clepsidră este privită cu
firească înțelepciune și adesea cu speranță: „Cuvânt-erou/între pagini
albe./Strigătul mut/va renaște/iarăși și iar/cu fiecare lectură/chemat la
Marele Cântar./Amprentă spre mirări viitoare.“ – „Laudă cuvântului scris“, poem
parcă emblematic pentru ars poetica; „Nu ne-a îngropat cu
totul/tâmpla/amurgul amărui/al lumii./Un înger/mai coboară pe la noi/din când
în când,/arar./Și-atunci/coroana de noroi/se-nfige adânc/în arătura de
gunoi./Și iarăși renaște zborul./Linie albastră/atunci când mângâie decorul“ –
„Poate că...“.
„Invocație“, de Mihai Cezar Popescu, mi se pare scrisă sub
semnul poeziei religioase voiculesciene: „Pe Tine, Doamne,/Te întreb!/Cum de-am
putut/să Te aștept?/Și-cum de-am pregătit/în ani, mereu, masa bogată/zdrobind
lanțul cel greu/cu fiecare ușă./Orb, surd, nerod/am fost/căci Tu erai mereu/în
casa mea./Dintotdeauna/în chiar adâncul meu anost.“ De mare expresivitate și cu
o economie de cuvinte, ca într-un haiku, e minipastelul „Ceața“: „Toamna/Stă
agățată-n crengi./Aer umed/vătuit/în frunze uscate./Agățată în
nemișcarea/dudului singuratic./Toamna câmpiei.“ Același autor scrie: „Mi-e nerăbdarea
tot mai pură,/Nu pot să mai aștept./Timpul mă strânge,/(...) «E incredibil ce
adânc e cerul!»/și simt că e urgent/să-ntorc clepsidra.(...)“
O concluzie potrivită la prezentarea celui mai recent volum de
versuri al dr. Mihai Cezar Popescu (redactorul-șef al revistei „Fântâna din
Kos“ a Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România) și al lui
Mihai Pompiliu Constantinescu („Definitivele visări și iubiri“, 2014), este cea
exprimată de ultimul „postfațator” al plachetei, profesorul Gheorghe
Moalfă-Roșia: „Înfrățirea lor literară, culminând cu apariția prezentului
volum, își are izvorul într-o stabilă comuniune de valori, într-o
complementaritate desăvârșită a expresiei lor poetice, cimentate cu liantul
unei vechi prietenii. Acestea sunt coordonatele care au făcut posibilă această
apariție editorială insolită, exemplu de renunțare la orgoliul unicității, la
mantia de purpură a recunoașterii oficiale. Și poate că tocmai acest act de
autentică smerenie va deschide pentru cei doi poeți calea consacrării“
(Călătorii interioare către „Visuri departe“).
