Poate şi pentru că a fost alcătuit în
perioada estivală, deci a vacanţelor, ca să apară fără întârziere la finele
celui de-al treilea pătrar al anului, nr.
55 al publicaţiei trimestriale Buletinul Asociaţiei Balint are un
sumar mai restrâns decât majoritatea apariţiilor anterioare. De fapt, în afara
unei continuări din numărul anterior (partea a doua a relatării despre cea de-a
17-a reuniune „Michael Balint Memorial
Lecture Psychoanalytical Models of Mind“, semnat de dr. Kenneth Sanders), în
cuprins mai există doar trei articole, e adevărat ample şi de un interes ştiinţific
meritoriu. În primul dintre acestea, asist. univ. dr. Virgil Radu Enătescu
(Timişoara) şi prof. dr. Virgil Enătescu (Satu-Mare), se ocupă de „Depresia postpartum din perspectiva
modelului nivelelor informaţionale ale psihicului“, susţinând, pe baza unor
cercetări recente, că vulnerabilitatea accentuată a femeii are, la origine, o
serie de factori biologici, psihologici, dar şi socio-culturali de natură
complexă, care se împletesc cu anumite situaţii mai dificile din viaţa ei, cum
ar fi perioada de după naştere. După cum în procesul de senescenţă a aparatului
reproductiv feminin se remarcă o creştere a incidenţei tulburărilor psihice,
cu precădere a depresiei postmenopauză. Autorii analizează, apoi, în detaliu,
factorii care sporesc vulnerabilitatea feminină, cum sunt cei psihsociali
(accentuaţi, uneori, de diverse prejudecăţi), tristeţea postpartum (inclusiv
diverse poteze etiopatogenetice biologice referitoare la această stare),
posibila componentă genetică a depresiei postpartum, felurite aspecte ce ţin de
activitatea neuronală, studiate de prof. dr. V. Enătescu ş.a. În concluzia
articolului, cei doi autori arată că lucrarea lor constituie o încercare de a
reuni toţi factorii menţionaţi în cadrul unui model ce se doreşte a fi
integrativ şi aplicabil în psihopatologie şi, ca atare, sugerează că intervenţia
terapeutică în depresia postpartum ar trebui să ţintească diversele paliere relevate
de acel sistem.
„Sofisticat.
Neologic. Psihanalitic“ – îşi intitulează, sacadat, articolul dr. Simona
Trifu (Bucureşti). Articol care, cum menţionează autoarea, e o prezentare de
caz ce respectă toate regulile Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză.
Concret, este vorba de o tânără de 23 de ani, Alina, rămasă de timpuriu orfană
de ambii părinţi (mama a murit în urma unui infarct şi tatăl s-a sinucis după câţiva
ani), iar acum, ea a urmat, timp de trei ani şi jumătate, o cură psihanalitică
cu dr. Simona Trifu. Cură care nu s-a desfăşurat deloc lin, ci cu numeroase
evenimente produse de firea mai aparte a acestei tinere, de felul ei de a gândi,
de a simţi şi de a se exprima. Cazul relatat cu multe detalii nu numai
referitoare la pacientă, dar şi la tactica abordată de psihanalistă generează
nu puţine interpretări, mai ales că, pe parcursul curei, „Alina îşi descoperise un soi de bucurie din a sta pe marginea prăpastiei,
pe care o denumea nebunie şi a se juca cu ceea ce privea ca fiind înăuntru“. Dar
şi din a lansa acuze – fireşte, nedrepte – la adresa medicului ei, ce „mă mirau profund, deoarece se petreceau
exact în momentul în care eu simţeam că îi ofer tot ceea ce puteam pentru a
face să-i fie bine“. În pofida acestor atitudini însă, Alina a avut un
parcurs profesional de succes, paralel cu faptul că, până la urmă, a reuşit să-şi
lichideze propria „boală“ psihică, acceptând că tatăl nu s-a sinucis din vina
ei, ci într-un gest de om cu profunde angoase şi suferinţe sufleteşti.
Knapek Éva (din Debreţin, Ungaria) analizează, într-un interesant studiu, „Rolul rezilienţei în maltratările din copilărie“.Termenul „rezilienţă“ este preluat din fizică, unde numeşte capacitatea de
rezistenţă a materialului utilizat la ridicarea – să zicem – unei construcţii.
Folosită şi în ecologie, vocabula respectivă se referă la capacitatea unui
sistem de a rezista la şocurile provenite din exterior, fără a i se modifica
principalele funcţii. În psihologie, prin rezilienţă se înţelege capacitatea
omului de a domina evenimentele stresante ale vieţii, în funcţie de competenţa
ce o are în una ori mai multe zone critice. Sau, pe scurt – capacitatea unei
persoane de a rezista la traume mai ales psihice. Căci – notează semnatara
textului – „cheia rezilienţei se ascunde,
probabil, în capacitatea de a face faţă, cu succes, stresului sau provocării“. Dat
fiind faptul că „vulnerabilitatea şi
rezilienţa se află într-o relaţie opusă“, specialista din Debreţin
analizează factorii care, în cadrul depresiei majore, influenţează negativ
comportamentul suicidar, oprindu-se, mai pe larg, la relaţia dintre maltratarea
la care individul a fost supus în timpul copilăriei – cu osebire, la efectele
negative ale eventualului abuz sexual, suferit la vârste mici – şi capacitatea
sa de a rezista la traume psihice şi de a-şi reveni după ele. Concluzia
autoarei: „Rezilienţa poate fi crescută
cu ajutorul factorilor care o influenţează“. Cunoscând aceşti factori, „se pot preveni tulburări mentale grave,
care înseamnă o povară grea pentru societate“.
