A fost odată... substanţa interzisă.
Povestea ei este şi se vrea rostită în numele plăcerii. O plăcere ce pare a răscumpăra,
în fapt, o nefericire mai veche. Uneori descoperim adevărul în teorii
complicate de neurobiologie ori genetică, alteori ne lăsăm captivaţi de
originalitatea modelelor proximale. (Mai puţin) democratic vorbind, dacă se
poate spune aşa, oamenii nu sunt egali în faţa riscului de adicţie, iar modelul
cultural o confirmă (există mari diferenţe între culturi în ceea ce priveşte
patologia alcoolică; un exemplu l-ar putea constitui Rusia vs. ţările
islamice). Atomizarea vieţii sociale, pierderea reperelor şi bulversarea
valorilor existenţiale actuale predispun la vulnerabilizarea psihică a
indivizilor. Suntem parte a unei lumi de oameni fragili, în derivă, care caută
în permanenţă pseudorefugii. Avem licori sau pastile pentru a adormi, pentru a
ne trezi la timp, pentru a fi mai eficienţi la serviciu, pentru a ne minţi că
încă ne iubim partenerul, pentru a uita că suntem singuri, pentru a ne simţi
mai puţin vinovaţi că dorim oameni care nu ne aparţin sau pentru că nu am ales
drumul cel bun... O întreagă industrie de pastile-minune se pune în slujba
garantării fericirii noastre. De aici şi până la adicţie nu e decât un singur
pas. Acesta e cel mai mic preţ plătit. Alunecarea în abis devine o certitudine
de-abia în tovărăşia drogurilor majore, pentru că „avem de luptat nu doar cu
boala în sine, ci cu amintirea frumoasă a unei experienţe de plăcere“ (Claude
Olievenstein).
Puterea de decizie – şi aici mă refer la
capacitatea iniţială de a alege sau nu consumul substanţelor ilicite, conştienţi
fiind de riscurile la care ne expunem ulterior consumului – este una pe care o
deţinem, inconştient, fiecare dintre noi. Doar că preferăm să ne ascundem în
spatele unor pretexte de genul: „experimentare“, în încercarea de a ne confirma
independenţa faţă de un grup şi apartenenţa la un altul, care – aparent – ne
oferă siguranţă, pentru a ascunde urmele unor traume sau pentru a evita
asumarea responsabilităţii. Ne transformăm în piesele unui puzzle care îşi caută
derutate sensul pentru a forma întregul. Am putea fi salvaţi... dacă îl găsim
la timp, aici, printre fiinţe umane, nu pierduţi printre prafuri magice. Cu o
singură excepţie. Pulberea de stele, ceea ce noi înşine suntem. Sclipirile pe
care în răstimpuri le răspândim în jurul nostru sunt reflexiile întâlnirilor pe
care le-am avut. Una dintre ele, cea cu profesorul Ion Copoeru, în cadrul
Atelierului de Filosofie şi Antropologie Medicală, mi-a prilejuit scrierea
acestor rânduri. Fără ea, nu aş fi căutat răspunsuri aici şi acum.
