Filmele cu succes de public din acest an aveau terenul pregătit de primele părţi ale seriilor, de îndrăzneţele campanii de promovare, ca să nu mai vorbim de staturile implicate (Johnny Depp şi Penelope Cruz erau de neratat în Piraţii din Caraibe!). Bineînţeles că dacă vom sta să întoarcem filmele pe toate feţele, vom realiza că efectele speciale au invadat vizualul în detrimentul poveştii: în Piraţii… Jack Sparrow a evadat cu măiestria unui acrobat, Barbă-Neagră avea fitiluri împletite în barbă şi puteri supranaturale, iar prezenţa feminină rămâne piesa de rezistenţă în orice film (doar ştim asta de la James Bond încoace). Pe de altă parte, în funcţie de succesul de casă al primelor filme, realizatorii aproape că nu se concentrează pe ideea unei continuări: simpla existenţă a personajelor constituie pentru ei prilejul de a reveni cu partea a doua ori… a noua. Aşa se face că lipsesc elementele surpriză – Marea mahmureală 2 este un exemplu edificator în acest sens, mult mai crud, vulgar şi ameţitor faţă de prima parte. Nici Amurg nu are cine ştie ce ritm alert, dacă mergem pe linie comparativă, dar ştim deja că există un public bine definit al seriei, campania de lansare a filmului sincronizându-se, de altfel, şi cu editarea cărţilor. Efectele speciale şi scenele filmate în 3D au constituit savoarea Transformerşilor – dar nu într-atât de bine încât să şi lege povestea, folosite mai degrabă pentru impresionare decât pentru salvarea unui scenariu diluat, monoton. În aceeaşi categorie se încadrează fără probleme şi Nemuritorii 3D – Războiul zeilor: scenografie, costume, tehnică de filmare năucitoare, multă grafică, toate combinate cu o naraţiune lentă, obositoare, de-a dreptul plictisitoare. Partea mai delicată a acestor producţii este de fapt folosirea nemăsurată a noilor efecte tehnice, care te năucesc şi te transferă într-o altă lume, fără a ajuta foarte mult la construcţia dramaturgică. Dar nu-i nimic nou atunci când vine vorba de filme ce au ca ţintă primele locuri în box-office! La urma urmei, este pur şi simplu strategia de marketing a unui produs. Până să ajungi la partea artistică, cinematografia rămâne o industrie.

   În altă ordine de idei, au existat şi filme care au plăcut, impresionat şi sensibilizat publicul. În ceea ce mă priveşte, filmul anului a fost bijuteria de documentar 3D semnat de Wim Wenders. Pina s-a dovedit a fi un summum, un spectacol vizual sensibil, concentrat pe relaţia dintre artist şi publicul său, pasiunea şi misiunea artistică, partea vocaţională, incredibilul melanj de teatru, dans, şi muzică. Iar publicul din România a gustat neaşteptat de bine arta propusă de Wim Wenders: Pina a avut peste 13.000 de spectatori – iar pentru cei interesaţi, filmul este disponibil acum şi pe dvd. Asta pentru a demonstra faptul că publicul consumă ce îi oferi…

   Nici filmul Susannei Bier – Într-o lume mai bună –, nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun film străin, nu a trecut indiferent, aducând în prim-plan o impresionantă radiografie a consistenţei psihologice, dramei şi emoţiei, aşa cum reuşesc de altfel filmele nordicilor, în general, mizând pe răceala oamenilor din zilele noastre, pe alienarea involuntară experimentată într-un fel sau altul.

   Dacă, la începutul anului, Darren Aronofsky şi a sa Lebădă neagră ţineau prima pagină a site-urilor de specialitate, iar Natalie Portman anunţa un rol sfâşietor, nici Colin Firth nu a fost deloc mai prejos în Discursul Regelui, adunând o sumedenie de premii.

   Răsfoind cele scrise şi vizionate anul acesta, mă bucur să văd că am înaintat recomandări bune şi mult aşteptate. Cu toate că în continuare aştept filmul Artistul prezentat la Cannes (cel mai bun rol masculin) – despre începuturile cinematografiei hollywoodiene, ale filmului mut, o peliculă care demonstrează o afecţiune aparte pentru epoca de aur a începuturilor.

   Dar au fost şi momente bune: am avut onoarea să ne distrăm cu două filme marca Woody Allen (You Will Meet a Tall, Dark Stranger şi Midnight in Paris – lansat tot la Cannes). Lars von Trier a isterizat presa prin declaraţiile incendiare de la acelaşi prestigios festival de film, făcând glume pe seama lui Hitler, a naziştilor şi a evreilor: „Sunt alături de evrei, dar nu, nu prea mult, pentru că Israelul este o adevărate pacoste…“. Cu toate acestea, Kirsten Dunst a obţinut premiul pentru cea mai bună interpretare feminină în Melancholia.

   Aşadar, dacă ar fi să continui cu o simplă enumerare a filmelor acestui an, nu mi-aş ierta ratarea lui Almodovar şi a tulburătorului The Skin I Live in / Pielea în care trăiesc – unul dintre filmele psihologice deosebite semnate de regizorul spaniol. Nici filmul rusesc How I Ended This Summer, nici Turin Horse al lui Bela Tarr (lansat la Berlinală) sau Tree of Life semnat de Terrence Malick. Nici la animaţii nu am stat deloc rău: Ştrumfii 3D au făcut deliciul celor mici şi mari, Tangled / Poveste încâlcită a fost în top 10 al încasărilor, iar Blue sau Winnie The Pooh au fost înălţime.

   Toate peste toate, un lucru este sigur: am decis ca sfârşitul anului să fie dedicat unei serii speciale „de revăzut cât mai curând posibil!“. Iar aici e pur şi simplu o chestiune de timp şi energie: aş începe cu Fellini, aş continua cu Bergman, Cassavetes, apoi Kubrick, Scorsese, Bresson, Kaurismaki. Lista este lungă, dar rămâne deschisă!    2011 a fost un an bun, chiar dacă seriile au invadat cinematografele (am numărat nici mai mult, nici mai puţin de 28 de astfel de titluri). Până la urmă, reuşesc să supravieţuiască prin distribuirea unor astfel de filme. E de înţeles. Iar alternativă a existat, lucrul acesta chiar nu poate fi negat. Cât priveşte începutul lui 2012, Meryl Streep este de neratat în rolul lui Margaret Thatcher (după o mulţime de cursuri de dicţie, inflexiuni vocale…): The Iron Lady va face senzaţie!