La
3–4 octombrie 2015, a avut loc, la Facultatea de Psihologie din București,
Conferința internațională de psihotraumatologie, cu tema: Trauma psihică, între
cunoașterea științifică și arta abordării. Manifestarea s-a bucurat de prezența
a trei invitați de marcă de peste hotare: prof. dr. Șerban Ionescu (Franța și
Canada), prof. dr. Franz Ruppert (Germania) și Roby Gordon (Australia).
Prof.
dr. Șerban Ionescu, de la Universitatea din Quebec (Canada), a deschis sesiunea
de lucrări analizând, într-o prelegere de peste o oră, diverse aspecte ale
psihoterapiei, care poate fi deopotrivă meserie, artă sau știință. Pentru
început, au fost reamintite marile figuri ale psihoterapiei: Walter Cooper
Dendy, inventatorul termenului de psihoterapie, Daniel Hack Tuke și Hyppolyte
Bernheim, profesorul de psihiatrie de la Nantes, care a utilizat hipnoza pentru
tratamentul bolilor psihice. Din această listă nu putea lipsi Sigmund Freud,
care a introdus termenul de psiho-analiză.
Metodele
de manipulare psihică s-au dezvoltat în mai multe perioade. Prima perioadă, din
Antichitate până în secolul al XVIII-lea, a cuprins practici din afara
medicinii. Cea de-a doua a debutat în anul 1775, cu teoria magnetismului animal
a lui Mesmer și cu activitatea lui Philippe Pinel care, la ospiciul
Salpêtrière, a promovat psihiatria morală. O a treia perioadă, în prima
jumătate a secolului al XX-lea, este cea a psihanalizei, reprezentată de Pierre
Janet, care în cartea sa, „Meditații psihologice“, a dezvoltat teoria populării
inconștientului cu automatisme mentale. Metodele psihoterapeutice s-au înmulțit
exponențial începând din a doua jumătate a secolului trecut până astăzi.
Este
psihoterapia o meserie? Stricto senso, nu este, deși are instrumente –
cuvintele – și o pleiadă de abilități, însușite prin învățarea controlată și
atestate de alte bresle profesionale. Apoi, ce anume susține ideea că
psihoterapia ar fi o artă? Mai întâi, faptul că ea are, în mod necesar, un stil
bine definit și desfășoară, cu fiecare pacient, o activitate de creație marcată
de momente unice. Ca exemplu, numeroși psihoterapeuți au fost în același timp
literați de renume. Este, oare, psihanaliza și o știință? Lorenz spune că este,
pentru că... așa a vrut fondatorul ei. Prof. dr. Șerban Ionescu oferă însă
cinci răspunsuri diferite acestei întrebări. Lăsând la o parte scientismul care
invalidează tot ceea ce nu poate fi măsurat ori reprodus, se poate spune că
psihanaliza, neasumându-și statutul de știință, este ceva sui generis. Alte
conceptualizări care se potrivesc psihoterapiei, în general, și psihanalizei,
în special, ar fi acelea care iau în considerare un nucleu
cognitiv-comportamental cu numeroase ramificații filozofice, literare și inspirative,
ori cele care au în vedere o
îndeletnicire hermeneutică în căutare de coduri și sensuri. În încheiere,
vorbitorul a arătat că o recentă cercetare științifică a eficienței metodelor
psihoterapeutice nu a dat vreuneia câștig de cauză.
Prof.
dr. Franz Ruppert (Germania), a susținut cea de-a doua prelegere, intitulată
„Cine sunt Eu? Cum se dezvoltă Eul în condițiile traumatizării psihice?“.
Conceptul de „Eu“ cuprinde două fațete – eu sunt și eu vreau. Întreaga noastră
viață este actualizată de întrebările necontenite: cine sunt eu?; cine vreau să
fiu eu?; cine nu vreau să fiu eu?; ce am fost eu?; cine suntem „noi“?; ce
înseamnă „noi“ pentru mine?
Intuiția
celebră a lui Sigmund Freud a descoperit presiunea constantă la care este supus
Eul. Aceasta acționează atât de jos, din polul instinctual, cât și de sus din
polul de Supraeu, generând angoasa. În afară de psihanaliză, trebuie luată în
considerare analiza tranzacțională a lui Eric Berne, cu discursul său de tip
paternal, adult sau infatil. Trebuie reținută, de asemenea, contribuția
covârșitoare a lui Carl Roberts, cu a sa actualizare a selfului și tendință
individuală de realizare a propriului potențial. Părerea fiecăruia despre sine
este concepută în funcție de modul cum fiecare este văzut de alții. Rolul
psihoterapiei este recuperarea sinelui autentic.
Alte
teme abordate au fost cortexul frontal și Eul, apariția și dezvoltarea acestuia
din urmă. Puțin forțată a părut teza conform căreia Eul poate fi considerat
existent încă de la concepția insului, astfel încât nu ar fi corect să folosim
termeni ca: embrion sau făt. Mai potrivit ar fi termenul de „creatură“.
Concluzia acestei teorii este că suntem întregi încă de la început. Acest punct
de vedere face trimitere și la teza controversată conform căreia și animalele
ar avea un Eu.
Prof.
dr. Franz Ruppert a trecut în revistă necesitățile simbiotice, care
configurează caracterul și includ bazal enorma importanță a relațiilor
materno-infantile. Se pune întrebarea esențială: ce face trauma cu identitatea
noastră reprezentată prin Eu? Șocul îl clivează în mai multe segmente „rănite“
sau bolnave, dar aproape întotdeauna există o parte a lui care rămâne indemnă.
Fracturarea identității impune recunoașterea fragmentelor de Eu sănătos. Un Eu
sănătos: este prezent, dar nu domină; este disponibil și funcționează după
modul stand-by; este capabil să autoidentifice părțile sale traumatizate; este
realistic și capabil de a-și asuma responsabilități; are o voință liberă de
partea sa.
În
programul manifestării au fost incluse trei workshopuri și trei simpozioane în
care s-au prezentat comunicări și s-au dezbătut, pe grupuri de lucru, teme de
psihotraumatologie specială.