Tulburările psihice reprezintă 30% din povara globală a bolilor nonfatale, informează un raport al Organizației mondiale a sănătății (OMS). Tot OMS arată că peste 350 de milioane de oameni din întreaga lume suferă de depresie, estimând că în câțiva ani aceasta va fi a doua cauză de dizabilitate la nivel global, imediat după bolile cardiovasculare. Deși sunt frecvent întâlnite, tulburările de sănătate mintală sunt dificil de recunoscut, diagnosticat și tratat, la acest aspect contribuind semnificativ și stigma socială asociată acestora.

În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre stres, depresie și anxietate și despre managementul acestora, condiţii cu impact major asupra calității vieții și cu repercusiuni sociale importante. În acest context, aproximativ 500 de medici din diferite specialități medicale – psihiatrie, medicină de familie, neurologie, cardiologie, geriatrie – și conexe – psihologie, psihoterapie, farmacie – au participat în luna mai la a cincea ediție a Conferinței interdisciplinare „Stresul, Anxietatea, Depresia” (S.A.D.).

Ediția din acest an a conferinței a avut ca teme principale depresia și managementul de caz al pacientului psihiatric. „De multe ori, depresia nu se vede din exterior. În realitate, este o afecțiune, o tulburare psihică ce împiedică desfășurarea vieții normale (...). De aceea, depresia trebuie recunoscută, înțeleasă, diagnosticată și tratată cât mai rapid. Tratamentul trebuie să fie personalizat, astfel încât viața pacientului să nu fie pusă în pericol. Numărul cazurilor de depresie este în creștere și de aceea această temă este una care ne preocupă în mod special”, a declarat prof. dr. Mirela Manea, coordonatorul științific al manifestării.  

Interacțiunile medicației psihotrope  

Interacțiunile medicamentoase se definesc ca o modificare a acțiunii unui medicament încontextul asocierii mai multor preparate farmaceutice. Consecințele interacțiunilor pot fi benefice – atunci când se obține un sinergism al acțiunii sau când medicamentele asociate își antagonizează reciproc reacțiile adverse –, dar și nedorite. Factorii care cresc riscul apariției de interacțiuni nedorite includ:vârstaînaintată, prezenţa multiplelor comorbidităţi, polimedicația și automedicația. Despre interacțiunile din grupa medicamentelor psihotrope a vorbit prof. dr. farm. Cornel Chiriță (București). Pacienții psihiatrici sunt mai predispuși la interacțiuni medicamentoase, mai ales din cauza dificultăților pe care le au în a-și urma tratamentul, existând frecvent riscul nerespectării posologiei sau al administrării concomitente de alte medicamente ori suplimente alimentare.

Interacțiunile psihotropelor cu alte medicamente se pot solda uneori cu reacții adverse grave, precum convulsiile sau tulburările de ritm cardiac, care pot pune viața pacienților în pericol. De asemenea, există posibilitatea ca psihotropele să influențeze acțiunea altui medicament asociat, un exemplu elocvent fiind asocierea fluvoxaminei (un antidepresiv din clasa inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei – ISRS) cu clopidogrelul (un antiagregant plachetar folosit pentru prevenirea infarctului de miocard sau al accidentului vascular cerebral). Administrarea simultană are drept consecință imposibilitatea apariției efectului antiagregant al clopidogrelului. Substratul farmacologic, a explicat în continuare profesorul Chiriță, este acelacă fluvoxamina este un inhibitor enzimatic puternic al mai multor izoforme CYP, printre careși CYP2C19. Astfel, clopidogrelul nu mai poate fi biotransformatînmetabolitul său activ și, astfel, efectul său farmacologic nu mai apare.

Antipsihoticele – în special cele din generația a doua – pot produce hipotensiune arterială prin blocarea receptorilor a-adrenergici, existând riscul apariției hipotensiunii ortostatice la administrarea concomitentă a medicației antihipertensive. De asemenea, la asocierea cu benzodiazepine, se cumulează efectul hipotensiv cu efectul sedativ al benzodiazepinelor, existând un risc crescut de sedare și de cădere. De asemenea, literatura de specialitate a semnalat mai multe cazuri de hemoragii în tratamentul cu medicamente din grupa ISRS, acestea putând cauza trombocitopenie, iar asocierea cu anticoagulante, antiagregante și antiinflamatoare nesteroidiene crește și mai mult riscul hemoragic. Pacientul ar trebui să semnaleze de urgență orice semn de hemoragie prelungită sau epistaxis.

Ținând cont de riscul la care se expun pacienții psihiatrici atunci cândîși administrează mai multe medicamente, este necesară gestionarea optimă a farmacoterapiei stabilită de medic. Automedicația cu OTC-uri (over-the-counter-drugs) sau cu suplimente alimentare trebuie adusă la cunoștința medicului sau farmacistului, pentru limitarea potenţialelor acţiuni nedorite. De asemenea, atunci când este posibil, schema farmacografică trebuie stabilită ținând cont și de riscul administrării concomitente a mai multor medicamente.  

Expertiza medicală și tulburările psihice  

Expertiza medicală a capacității de muncă este o formă de asistență medico-socială care evaluează prin metode și tehnici specifice capacitatea de muncă a persoanelor cu diferite tulburări morfologice și funcționale, în scopul acordării prestațiilor de asigurări sociale. Persoanele asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate au dreptul la concedii medicale și indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă generată de boli obișnuite sau de accidente în afara muncii. Despre expertiza capacității de muncă la pacienții cu tulburări psihiatrice au vorbit dr. Silvia Amărășteanu, directorul Institutului Naţional de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacităţii de Muncă, şi dr. Ioana Soare, președintele asociației profesionale CMEA (Corpul Medicilor Experți de Asigurări).

Afecțiunile psihiatrice au o pondere importantă în patologia care generează incapacitate temporară de muncă și invaliditate. În 2016, acestea au reprezentat a doua cauză de invaliditate la nivel național, după afecțiunile cardiovasculare, atrage atenția dr. Silvia Amărășteanu. De asemenea, aceste afecțiuni pot fi atât cauza principală care generează incapacitate de muncă și invaliditate, dar și diagnosticul secundar asociat unei patologii somatice: cardiovasculare, neurologice, respiratorii, digestive, oncologice, musculoscheletale.

Aspectele de care ar trebui să se țină cont în evaluarea pacientului cu tulburări psihice sunt: comorbiditățile asociate, modificările organice de personalitate și/sau diminuarea abilităților cognitive în raport cu evoluția suferinței principale sau a altor condiții patologice care pot fi factori de vulnerabilitate pentru riscul de recidivă și rezistenţă terapeutică, efectele secundare induse de medicația psihotropă, remisiunile incomplete și simptomele reziduale care pot afecta capacitatea de muncă.

Pensionarea medicală (pe caz de boală) este văzută de mulți pacienți anxioși ca o soluție a tuturor problemelor. De multe ori însă, întreruperea activității profesionale și ieșirea din colectiv determină o agravare a simptomelor. Despre tulburările anxioase în expertiza medicală a vorbit dr. Ioana Soare, precizând că această patologie generează absenteism, cu multe perioade de concediu medical urmate de o revenire dificilă la locul de muncă. Până în prezent, în Europa au existat doar criterii medicale pentru încadrarea într-o categorie de handicap sau într-un grad de invaliditate. Aceste criterii se stabilesc prin Ordonanță de guvern sau ca anexă la Legea pensiilor și sunt publicate în Monitorul Oficial, fiind obligatorii, publice și respectând principiul transparenței.

La nivel european, se încearcă armonizarea criteriilor pentru pensie cu cele pentru handicap, adaptarea lor conform CIF (Clasificarea Internațională a Funcționalității), precum și includerea unor criterii sociale. Se dorește, deci, transformarea lor în criterii funcționale și sociale, în loc de a fi doar criterii medicale. Această schimbare ar putea favoriza pacienții cu tulburări anxioase, care în prezent sunt tratați identic, indiferent de mediul în care lucrează sau de expunerea socială pe care o au.  

Riscul suicidar la pacientul oncologic  

Durerea cronică și boala sunt factori de risc importanți pentru comportamentul suicidar, conform unui raport OMS publicat în 2014, în care prevenirea riscului de suicid este văzută ca un imperativ global. Comportamentul suicidar este de două-trei ori mai frecvent întâlnit la cei cu durere cronică, comparativ cu populația generală, se arată în același document. Se consideră că toate bolile care sunt asociate cu durerea, dizabilitatea fizică sau cu tulburările legate de neurodezvoltare și distres cresc riscul de suicid. Acestea includ cancerul, diabetul și HIV/SIDA.

Comportamentul suicidar a fost intens studiat la pacienții oncologici, dar nu și în România. Despre înțelegerea și prevenirea riscului suicidar la pacienții oncologici a vorbit conf. dr. Csaba László Dégi (Cluj-Napoca), director al Societății Internaționale de Psiho-Oncologie (IPOS). Acesta atrage atenția că riscul unui comportament suicidar finalizat este de aproximativ 1,5 ori mai mare la pacienții cu cancer decâtînrândul populației generale. Ideația suicidară este frecvent întâlnită la pacienții oncologici, primul an de la diagnostic fiind considerat critic în acest sens. În același timp, în rândul supraviețuitorilor bolilor neoplazice, depresia și tulburarea anxioasă sunt mult mai frecvent întâlnite, această populație fiind foarte vulnerabilă. Aceste date se corelează cu o altă problemă des întâlnită în România: lipsa psiho-oncologilor și a psihologilor în general din spitalele de oncologie.  

Șomajul și strategiile de coping  

Stresul este un fenomen psihosocial complex ce decurge din confruntarea unei persoane cu situații percepute ca fiind dificil de gestionat. Copingul este procesul prin intermediul căruia persoana încearcă să facă față evenimentelor stresante. Strategiile de adaptare la stres implică atât eforturi de natură psihologică, cât și comportamentală, pe care oamenii le aleg pentru a reuși să tolereze stresul, să-l minimizeze sau chiar să îl gestioneze în mod eficient. Genul și trăsăturile individuale de personalitate reprezintă variabile cu influență importantă în ceea ce privește comportamentul și strategiile de coping.

Dr. Elena-Nicoleta Bordea (București) a prezentat rezultatele unui studiu transversal privind variația tipului de coping în funcție de gen la persoanele aflate în șomaj. Șomajul poate reprezenta cel mai grav factor de stres legat de profesie, fiind perceput ca o „criză de viață” – percepție rezultată din pierderea resurselor financiare necesare traiului, izolare, inactivitate și, poate cel mai important, demoralizarea cauzată de pierderea stimei de sine și de schimbarea statutului social. Participanții la studiu au fost 102 bărbați și 106 femei, cu vârsta între 20 și 65 de ani, din mediul urban, șomeri, selectați prin metoda eșantionării simple aleatorii. Instrumentele de cercetare folosite au fost scala Brief COPE și interviul psihiatric (pentru a vedea dacă există tulburări psihice care necesită o atenție specială). Rezultatele studiului au indicat că strategiile de adaptare la stres centrate pe problemă sunt întâlnite într-o proporție mult mai mare la bărbați (61,8%) decât la femei (38,2%), în timp ce copingul centrat pe emoție apare mult mai frecvent la femei (68,9%, față de 31,1% la bărbați). Copingul evitant este întâlnit mai des la bărbați – 58%, față de doar 42% la femei.

Diferențele individuale privind mecanismele de coping au evidențiat că persoanele cu scoruri mari la iritabilitate, ca trăsătură, au tendința spre forme de coping de tipul „atacului”, în timp ce persoanele cu scoruri mari la anxietate optează mai mult pentru coping emoțional.  

Depistarea precoce a demenței  

Îmbătrânirea demografică reprezintă un fenomen de lungă durată – încă din secolul trecut, ponderea persoanelor vârstnice înstructura totală a populației a fost încreștere constantă. În același timp, vorbim despre un fenomen global care,înultimele decenii, afectează majoritateațărilor lumii. Acest proces deîmbătrânire a populației determină implicații socio-economice și medicale cu consecințe importante asupra politicilor de sănătate şi asigurărilor sociale. Se apreciază că 50% din persoanele cu vârsta de peste 65 de ani au nevoie de îngrijiri medicale, ambulatorii sau spitalicești.

Procesul fiziologic de îmbătrânire antrenează o serie de modificări morfologice și funcționale ale organismului, unele dintre acestea putând fi detectate. Despre depistarea precoce a demenței la vârstnici a vorbit conf. dr. Ana Capisizu, medic primar geriatrie şi gerontologie (București). Modificările morfo-fiziologice neuronale legate de vârstă interesează populațiile neuronale și circulația cerebrală. Astfel, numărul celulelor neuronale scade cu 2% cu fiecare decadă de vârstă, se observă fenomenul de apoptoză celulară, degenerescență vacuolară, numărul corpilor Lewy crește, iar neurofibrilele se degradează și se demielinizează. Funcția sinaptică și cea de plasticitate se deteriorează, ceea ce duce la scăderea vitezei de transmitere nervoasă. Din punct de vedere clinic, aceste modificări se traduc prin apariția de pierderi de memorie, care pot fi ușoare (fac parte din evoluția normală, fiziologică a procesului de îmbătrânire) sau importante, reprezentând manifestări ale bolilor ce se încadrează însindromul demenţial.

Demențele reprezintă un grup de afecțiuni caracterizate prin deteriorare intelectuală globală, progresivă și ireversibilă, apărute ca urmare a unor modificări neuropatologice ireversibile, cu etiologie multifactorială. Simptomatologia este heterogenă și variază în funcție de regiunea afectată a creierului. Diagnosticul precoce al demenței constituie o provocare atât pentru medici, cât și pentru familie și pacienți, deoarece, în medie, durata dintre debutul primelor simptome și diagnosticul inițial este de 2,5 ani. Mai mult, numărul vârstnicilor a crescut considerabil, la fel și speranța medie de viață, iar incidența bolii este mai crescută la populația peste 85 de ani. Prin urmare, un diagnostic precoce înseamnă o inițiere timpurie a tratamentului, care poate crește calitatea vieții pacientului și diminua povara resimțită de familie. Semnele timpurii ale instalării demenței includ: schimbările bruște de memorie, pierderea interesului față de activitățile preferate anterior, probleme lingvistice, dificultăţi în îndeplinirea unor sarcini familiare, modificări în starea de spirit sau în personalitate, dezorientarea în spații familiare, comportamentul agitat sau neglijarea siguranței personale, a igienei și a nutriției.