Am rămas însărcinată la 27 de ani. Destul de
târziu după unii, mult prea devreme după alţii. Ţin minte că expresia „a rămâne
însărcinată” pe care am folosit-o când i-am povestit soţului, la o terasă din
piaţa Sfinţii Voievozi, mi s-a părut tristă. Un amestec de renunţări şi obligaţii
pe care nu îl mai simţisem niciodată până atunci.
Din momentul în care am anunţat că voi fi
mamă, lucrurile s-au schimbat major în raport cu oamenii din jur. Un statut
special pe care l-am resimţit cumva negativ. Parcă deveneam „păgână“, în
sensul cel mai autentic al cuvântului. Maică-mea a schimbat discursul spre „ce
nu-i bine să faci“, începeam să aflu tradiţii şi obiceiuri care mai de care,
suplimente prenatale, medici, pastile, informaţie medicală în exces, o bucurie
a femeilor de a-şi povesti experienţele mai dramatice, sau mai puţin dramatice
avute cu bebeluşii lor în primele luni de viaţă. Mă simţeam singură, cumplit de
singură, dezamăgită, izolată. Ca un om bolnav. Nu am avut pofte. Nu am avut
dorinţe, altele decât aceea de a sta în pat, o oră pe zi, cu picioarele
întinse. Îmi plăcea să închid ochii şi să o simt, să visez cu ea, pentru ea. Şi
acum seara ne povestim ziua, cu bune, cu rele, cu emoţii, cu secrete. Nu îmi
era teamă, nu mă simţeam vulnerabilă. Cred că a fost perioada în care am avut
cea mai mare încredere în mine. Perioada care m-a construit ca femeie.
În
luna a şasea, doamna doctor Popescu, ginecolog, la Medicover, după zeci de
analize, mi-a spus dramatic că am toxoplasmoză, că voi avea un copil cu
malformaţii şi că sfatul ei ar fi să
abandonez această sarcină! A ţinut să-mi precizeze toate tipurile de handicap
pe care le poate avea un copil, că boala o am de la mezeluri, sau de la pisici,
sau… din Asia Mică (pentru că îi spusesem deja, la o întâlnire anterioară, că
fusesem în
Turcia, în excursie, cu ani în urmă). Am simţit că îmi cade cerul.
Am ieşit de acolo pustie. Îmi era frică, groaznic de frică. La sfatul soţului
am schimbat medicul. Aceeaşi clinică, dar alt doctor. O ecografie complexă, măsurători
… după o săptămână am aflat că nu am nimic. Şi eu şi bebeluşul meu eram bine.
„O fetiţă sănătoasă”, mi-a spus medicul. M-am bucurat imens.
În
luna a şaptea am fost la ginecologul cu care urma să nasc. Evident, o pilă a
unei cunoştinţe, descoperită printr-o relaţie… Cum altfel? Scaunul de
ginecologie, rezidenţi care stau de vorbă în timp ce „profesorul“ te consultă,
lipsa de intimitate minimă, pornografia cuvintelor, umilinţa care îmi ardea
obrajii de fiecare dată, cuvinte puţine, „eşti bine“, plicuri băgate jenant în
buzunare. Ţin minte că, de fiecare dată, în săliţa mică de aşteptare din spital
aveam sentimentul că suntem doar nişte animale de prăsilă şi îmi veneau în
gând, obsedant, cuvintele unei poezele fade care mă urmărise toată copilăria:
„Mamă, azi e ziua ta, ziua de 8 Martie. Ti-am adus în dar ceva, ţi-am adus o
carte…“
La
ultimul consult mi-a spus că o să nasc „cam într-o săptămână-zece zile…să mă
uit aici în caiet… da, intru de gardă pe trei, de azi într-o săptămână. Te aştept
dimineaţă, pe la 11, ca să îţi fac internarea”. Încă de la primul consult
decisesem că „e mai bine cu cezariană”, că „am colul scurt” şi „decât să te tai
jos mai bine te tai sus, nu?, doar dacă nu te deranjează semnul…“. Nu, semnul
nu mă deranja, se poate?! Aveam deja 15 kg în plus, mă dureau sânii îngrozitor,
şi spatele şi picioarele, aveam o tonă de vergeturi şi capilare sparte … mai
conta o tăietură!?!
Pe 3
octombrie, într-o joi, la 9 şi 13 minute ieşeam din casă, cu valijoara mică,
pregătită, conform indicaţiilor unei asistente răstite: săpun, vată, prosop, şerveţele,
o pijama şi papuci. Nimic pentru copil … Mi se spusese clar! Soţul m-a lăsat,
în drum spre serviciu, în faţa spitalului. Am mers până la cabinet, cu
valijoara după mine … ca într-o gară de provincie. Am aşteptat (cred şi acum că
aşteptarea face parte din ritualul medical, ca o trecere spre un nou sine, spre
identitatea ta de pacient umil, servil, identitatea care trebuie să îţi intre
bine în cap, cu care trebuie să te obişnuieşti). Apoi doctorul m-a trimis cu o
foarte drăguţă domnişoară la internări, la urgenţe.
Mi-au
dat halat roz (nu ştiu de ce mi se pare important acest detaliu!) prea scurt şi
prea larg. O asistentă mi-a completat o fişă medicală: anamneză, anestezii,
alergii, boli, medicul ginecolog. Tot ea mi-a spus „cât“ şi „cui“. Redundant,
îmi spusese deja medicul. Apoi m-a dus la salon: „după, o să vă aducem aici.
Dânsul e brancardierul“. Era deja clar de ce se făceau prezentările. „Să aveţi
pregătite sute, şi bani mici“, a fost unul dintre cele mai preţioase sfaturi.
Apoi m-am dus să mă rad şi să mă spăl cu iod, „aşa trebuie, spusese asistenta“.
Oricum nu mai aveam timp pentru judecăţi de valoare. Nici măcar pentru a sesiza
absurdul şi ridicolul situaţiei. Câteva minute mai târziu, aşteptam în halatul
penibil, cu geanta pe umăr (doar avem banii înăuntru!!!) la uşile batante ale sălii
de operaţii cu misiunea clară din partea doctorului „stai aici până se
eliberează sala şi apoi mă chemi“.
Ţin minte că m-am bucurat prosteşte când am
văzut targa ieşind din sală. Era 12 fără zece. La fix eram pe masa de operaţie.
Plătisem doctorul, anestezistul, asistentele, brancardierul. Anestezistul m-a
întrebat cum mă cheamă. „O relaţie solidă!“, mi-am zis în gând. Am adormit.
Mergeam să mă întâlnesc cu cineva drag. Aveam emoţii.
La 13,05 am ieşit din sala de operaţie şi am
ajuns în salon. Eram ameţită, nu reuşeam să înţeleg mare lucru. Ironic, o tanti
de lângă mine mi-a spus că pantofii sunt sub pat. Şi „să nu mişc capul“. O
senzaţie de vomă îmi apăsa pieptul. La 14 şi un sfert a venit în vizită soţul.
Văzuse copilul, vorbise cu medicul. „E drăguţă“, mi-a zis şi că vine mai pe
seară, poate vreau o supă. La 15 au adus copiii. Şase odată, aşa cum un chelner
aduce farfuriile pentru o masă aglomerată. Cumva am văzut-o din primul moment.
Mi s-a părut atât de mică, atât de speriată, atât de neajutorată, atât de „a
mea“, atât de „mine“.
A rămas lângă mine în pătuţul din rezervă.
Seara a trebuit să cobor din pat. Am avut o durere cumplită, dar trebuia să ne
„mobilizăm”, pentru că trebuiau eliberate paturile. Eva plângea. Mi s-a părut că,
indiferent cât m-ar fi durut, ea era singura de acolo care merita să plângă.
Primele săptămâni au fost groaznice. Operaţia
de cezariană mă durea îngrozitor. Alăptam. Majoritatea timpului eram singură
acasă. Copila plângea, mai ales noaptea. Uneori o legănam şi trei ore în braţe.
Mă durea înfiorător tot trupul, mai ales spatele. Când adormea, în sfârşit, mă
întindeam cu ea lipită de piept, să îi fie cald. Să nu se trezească. Îi simţeam
respiraţia şi inimioara bătând. Erau cele mai calde mulţumiri.
Notă: Fragmentele de mai sus fac parte din
volumul „Naşterea: istorii trăite“ (Polirom, 2010) şi au fost publicate cu
acordul coordonatorilor volumului.
