Dialogul cu tinerii medici este o provocare
continuă. Fiecare decizie trebuie explicată, comentată, justificată. Când
interlocutorul este instruit, analitic, profund medical, uman și spiritual,
comunicarea este o bucurie.
Am avut plăcerea să fiu gazda unui medic
rezident din Anglia, venit într-un schimb Hippokrates, finanțat de Vasco da
Gama Movement, grupul tinerilor medici de familie din cadrul WONCA. Aaron s-a
dovedit un bun observator al realităților medicale românești și a înțeles lupta
noastră continuă cu sistemul, angoasele zilnice, disfuncționalitățile. Dar mai
mult decât atât, a ascultat, a dedus, a întrebat despre pacienți, cu o
curiozitate ingenuă.
A vizitat spitale, așezăminte pentru bolnavii
aflați în stadii terminale, pacienți la domiciliu.
A mâncat mâncare românească și a învățat să
spună „la revedere“ și „mulțumesc“.
Vă las să citiți rândurile inspirate de șederea
lui aici, scrise ca o parafrază la documentarul rușinii „The Romanians are
coming“. Este o scrisoare către medicii din Anglia prin care își avertizează
colegii asupra particularităților consultației pacienților români. (Dr.
Andrea Elena Neculau, medic de familie, Brașov)
Vin
românii! Perspectiva ca românii să vină în număr mare în Marea Britanie și să
aglomereze listele medicilor de familie din această țară a fost intens
mediatizată în ultimii ani. Întrebarea este dacă medicii englezi cunosc așteptările
și percepțiile românilor asupra sănătății. Cu această provocare în minte am
petrecut două săptămâni asistând consultațiile unui medic de familie din Brașov.
Medicina
de familie românească este destul de asemănătoare cu cea din Marea Britanie.
Motivele de prezentare sunt similare: răceala comună, vizitele preventive ale
copilului, evaluarea riscului
cardiovascular, identificarea depresiei și a anxietății. Cu toate acestea, la o
privire mai atentă, am remarcat diferențe în percepția asupra sănătății la
pacienții români, în special la nivel de credințe și așteptări. Rolul de gatekeeper
diferă semnificativ, având în vedere faptul că pacienții pot să acceadă și
direct medicii specialiști din ambulatoriu. De altfel, pacientul așteaptă
trimiterea către medicul specialist în urma întâlnirii cu medicul de familie.
Alături de această dorință de acces la expertiză se află și o abordare
paternalistă a relației medic–pacient, ceea ce înseamnă că pacientul așteaptă o
îndrumare apropiată din partea doctorului. Încurajarea de către medic a
autoîngrijirii sau împărțirea responsabilității în planul de îngrijire poate
determina la pacientul român chiar scăderea credibilității în medic, în special
în rândul celor cu nivel de educație redus.
În
mod similar cu Marea Britanie, există și un nivel de proactivitate pentru sănătate,
în special în rândul pacienților tineri, bine educați, care pot pune la
îndoială recomandările doctorilor în cazul în care vin în contradicție cu
convingerile lor. Am remarcat, de asemenea, un prag mai scăzut de prezentare la
medicul de familie pentru unele simptome care sunt mai degrabă destinate
autoîngrijirii. Mă refer aici la cazurile cu febră pentru care pacientul
solicită frecvent sfaturi și pune presiune pentru prescrierea unui antibiotic.
Lipsa prescrierii unui antibiotic duce la discuții lungi și explicații
consumatoare de timp din partea medicului.
Există
însă o cultură a autoîngrijirilor, dar ea este centrată pe terapiile
alternative, care cuprind un panaceu de remedii, de la cele făcute în casă, la
cele achiziționate din magazinele naturiste. Dacă pentru ceaiul de ceapă ar mai
exista ceva dovezi științifice, în ceea ce privește efectul mucolitic, pentru
altele, care acoperă aparent un spectru larg de patologii, efectele sunt puțin
evaluate și au chiar un potențial mare de efecte adverse. Am fost surprins să
văd că asemenea produse sunt în mod extensiv promovate în farmaciile din toată
România. Am observat că pacienții renunță la medicamente cu efecte științifice
solid dovedite în favoarea celor naturiste. Un exemplu în acest sens îl reprezintă renunțarea la o statină în favoarea orezului
roșu sau la tratamentele citostatice în favoarea altor remedii alternative.
În
timpul vizitelor la domiciliu făcute cu echipa de asistență paliativă, am
remarcat aceeași atitudine paternalistă în relația cu echipa medicală.
Pacientul terminal, de cele mai multe ori, refuză aflarea diagnosticului,
delegând în mod tacit această sarcină unui membru al familiei, care preia
comunicarea cu echipa medicală. Pacienții nu cunoșteau indicațiile
tratamentelor urmate sau ale intervențiilor suferite, lăsând decizia în seama
medicului și a familiei. În ceea ce privește sănătatea mentală, există diferențe
semnificative față de Marea Britanie. Medicii de familie trebuie să trimită
pacienții la medicul psihiatru pentru prescrierea unui antidepresiv, ceea ce
determină frecvent și internarea pacientului pentru a monitoriza efectele
adverse ale tratamentului. Angajatorii pot fi informați în consecință asupra
diagnosticului, ceea ce afectează negativ perspectiva menținerii angajării.
Consilierea și terapiile cognitive comportamentale nu sunt accesibile în
sistemul public de sănătate. Am perceput de asemenea o stigmatizare a
pacientului cu probleme de sănătate mentală în România.
Cu
toate aceste aspecte în minte, cred că în fața unui pacient român este
importantă promovarea atitudinilor de autoîngrijire, înțelegerea și
identificarea utilizării de remedii naturiste și transmiterea mesajului că
planul de îngrijire este unul acceptat de ambele părți și nu dictat în mod
paternalist de medic.
Medicii de familie, dar și cei de alte specialități, interesați să publice
la această rubrică sunt invitați să ne scrie la adresa inprimalinie@viata-medicala.ro
