Dureri.
Dureri cumplite la orice mișcare. Dureri la mers, la urcat scări, la condus, la
multe. Prea multe. Cafeaua nu mai are același gust, țigările se termină parcă
prea repede. Nu pot citi în picioare. E una din diminețile alea de doi bani.
Plouă. Nici vremea asta nu mă ajută. Cobor scările ca un zombi. Motorul toarce.
Primul semafor. E roșu. 80 de secunde. Pe trotuarul din dreapta mea trec
grăbiți tot felul de oameni. O mămică și un băiețel somnoros cu un ghiozdan în
spate. Au o umbrelă portocalie. Cred că e de la vreo fostă campanie electorală.
O bătrână cu un pardesiu gri împinge un cărucior cu două roți. Cred că merge la
cumpărături și cum nu poate căra plasele, și-a confecționat un asemenea
dispozitiv. Nu are umbrelă. Și plouă de rupe. Mi-e milă de ea. Deschid geamul.
Îi fac semn să se oprească. Îi spun că o duc acasă. Mă refuză. Spune că stă
aproape. În spatele meu deja se aud claxoane. E verde. Grăbită mai e lumea
asta. Prea grăbită să observe pe cel de lângă. Prea grăbită să privească
altceva decât ecranul bordului și al telefonului. Prea grăbită pentru
compasiune, pentru empatie, pentru ajutor. Se miră toți apoi, când ajung ei cei
de lângă, că nu-i bagă nimeni în seamă.
Drum
plin de gropi. Drum plin de apă. Drum plin de praf vara. Drum etern reparat.
Drum mizerabil. Nu mă pot mișca brusc. Pun frână urlând. Schimb vitezele,
încercând să nu fac mișcări bruște. Am un stil de condus de domnișoară proaspăt
posesoare de carnet. Abia aștept să ajung la cabinet, să beau un ceai și să mai
iau ceva hapuri.
Primul
pacient. Un copilaș de 3 luni. Face febră, tușește, varsă, e agitat. Îl consult
atent. Îl cântăresc. Îl măsor. De obicei iau eu în brațe copiii și-i pun pe cântar.
Azi nu pot. Mă enervează de mor asta. Dau tratament.
O
bunică. O știu. E hipertensivă. Se așază pe canapea. Eu mă ridic cu greu de pe
scaun. Mă vede.
–
Dar ce ați pățit, domnʼ doctor?
–
Nimic, bunică. Mă cam doare spatele.
–
Păi, stați jos, nu faceți efort.
–
Și cum să te consult, bunică? De pe scaun?
–
Am fost eu odată la oraș, la policlinică. Și era acolo un doctor care nu s-a
ridicat de pe scaun. A stat doar de vorbă cu mine. Nu m-a consultat. Am crezut
că era așa specialist că își dădea seama numai din vorbe ce are bolnavul. Pe
urmă am aflat de la cei care au mai fost pe la el că nu se ridica decât pentru
cazuri grave. Spunea lumea că dacă venea lângă tine și te consulta, în mod
sigur ai cancer. Am fost așa bucuroasă că nu a pus mâna pe mine. Știu că și
matale sunteți specialist. Nu trebuie să vă ridicați.
Rămân
blocat. Așa consultă unii? Și mai au curaj să poarte halat alb? Halat cu
buzunare largi, nu? S-au făcut doctori prin corespondență.
–
Bunică, lasă că eu sunt de fier. Hai să vedem ce te supără.
Consult,
așa anchilozat cum sunt. Dau tratament. Bunica nu pleacă. Se uită la mine. E
jenată.
–
Ai mai vrut ceva, mamă?
–
Nu vă supărați, domnʼ doctor. Spun și eu. Dar nu vă supărați. Am patru clase.
Nu știu carte. Am o vecină care pune ventuze. Mie mi-a luat durerea de spate cu
mâna. Și de câțiva ani nu mai am nimic. O să vorbesc cu ea să vină la
dispensar.
Mă
privește bunica asta așa de intens, așteptând parcă să o cert. Pune apoi ochii
în pământ și se înroșește. Tac.
–
Lasă, măi mamă, că îmi trece. Nu m-am supărat. Cum să te cert eu pe matale? Ai
părul alb.
Pleacă
bunica. Intră un bărbat la vreo 40 de ani.
–
Domnʼ doctor, puteți veni până acasă la mama?
–
Dar ce a pățit?
–
A ieșit din spital. A făcut paralizie. Acum două zile am externat-o. Și de
acolo ne-au spus să mergem la medicul de familie.
–
Bine. Vin când termin aici. E ceva grav? Are tratament?
–
Nu e nimic grav. Are ea niște pastile, dar nu știu cum să i le dau.
–
Lasă că vin eu și văd.
Cum
nu e urgență, îi spun să meargă acasă și să mă aștepte. Încet, încet, termin
toți pacienții. Piciorul drept îmi e amorțit. Durerea în schimb, parcă m-a mai
lăsat. Mă urc în mașină și conduc prin noroi. Urc câteva dealuri. Drumul e
alunecos. Încerc să nu bag sicriul ăsta pe roți în șanțuri. Ajung. Deschid
poarta. În curte erau câteva rațe. Un câine slab, legat cu un lanț gros, lătra
de-i săreau ochii din orbite. Numele lui: Vader. Așa scria pe cușcă. Cred că
vreun nepot poznaș, care a văzut „Războiul stelelor”, i-a pus numele ăsta. De rău
ce e câinele. Intru în casă. Bunica era întinsă pe pat. Accident vascular.
Vorbește cu dificultate. Consult. Are tensiunea spre limita de alarmă în
asemenea cazuri. Dau tratament. O asigur că voi face tot posibilul să o
îngrijesc cât mai bine. Plec.
Ajung
la cabinet. Holurile sunt pustii. Intru în sala de tratamente. Acolo, așteptând
cuminți pe canapeaua de consultații, două bătrâne. Una din ele e bunica de
dimineață. Cealaltă are o plasă cu niște borcănașe într-o mână.
–
Ce-i cu voi, bunicilor?
–
Știți, domnʼ doctor, am venit cu vecina cu ventuzele. Vă rog să nu ne certați.
Ce
naiba? E totuși un gest frumos din partea lor.
–
Durează mult? întreb eu, dându-mi jos cămașa.
Medicii de familie, dar și cei de alte specialități,
interesați să publice la această rubrică sunt invitați să ne scrie la adresa: inprimalinie@viata-medicala.ro
