Torticolisul muscular congenital (TMC) este cea mai frecventă şi reprezentativă formă de torticolis, având o incidenţă variabilă între 0,3 şi 1,9%. Importanţa cunoaşterii acestei afecţiuni reiese şi ca urmare a faptului că ocupă locul al treilea ca frecvenţă în cadrul afecţiunilor ortopedice pediatrice, după piciorul diform congenital şi displazia de dezvoltare a şoldului. Incidenţa este mai mare la băieţi decât la fete, raportul fiind de aproximativ 3/2. Leziunea este mult mai frecventă pe partea dreaptă.
Când diagnosticul se stabileşte precoce, în primele 30 de zile, tratamentul se poate rezuma la măsuri conservatoare, cu rezultate bune şi excelente. La majoritatea pacienţilor se produc rezoluţii spontane. După vârsta de 1 an se instituie tratamentul chirurgical, atât din considerente estetice, cât şi pentru beneficii funcţionale. Cele mai bune rezultate se obţin atunci când intervenţiile operatorii sunt făcute între 1 an şi 4 ani. Copiii cu torticolis muscular congenital, operaţi după vârsta de 5 ani, rămân cu dismorfism cranio-facial şi limitarea mobilităţii capului.
Datele din literatură sunt contradictorii, majoritatea autorilor susţinând că tratamentul operator după vârsta de 5 ani are o valoare limitată, iar când operaţia se face după pubertate, rezultatele sunt nesatisfăcătoare şi pot apărea complicaţii majore.
Efectul inestetic şi atitudinea tipică a extremităţii cefalice la pacienţii cu TMC a stârnit interes încă din Antichitate. Plutarh era de părere că Alexandru cel Mare ar fi avut torticolis. În anul 350, Antyllus a făcut primele tenotomii, comentate de contemporani, apoi de adepţi. Prima tenotomie consemnată a fost realizată în 1641 de către Minnius, în Amsterdam. Tumora sternocleidomastoidiană a fost descrisă în 1826 de Hensinger. Dupuytren a publicat lucrări importante despre torticolis şi l-a tratat ca pe un subiect de interes.
Şcoala românească de Chirurgie ortopedică pediatrică, prin D. Vereanu, Al. Pesamosca, M. Socolescu, T. Zamfir, D. G. Goţia, V. Gliga şi P. Ţepeneu, a adus o contribuţie importantă la stabilirea unei atitudini terapeutice diferenţiate în raport de forma clinică, extindere şi vârstă, astfel încât să se obţină un efect benefic maxim. Metoda a fost iniţiată în clinicile de Ortopedie pediatrică şi ulterior perfecţionată, atât de predecesorii noştri, cât şi de Şcoala actuală.
Obiectivele tratamentului chirurgical sunt estetice şi de a corecta mobilitatea cervicală.
Lucrarea expune şi ilustrează experienţa Şcolii româneşti de Ortopedie pediatrică acumulată în ultimii 50 de ani. Această experienţă a fost analizată în studii multicentrice ce au cuprins peste 1.500 de cazuri, tratate în clinicile mari de specialitate prin procedee variate ce vor fi expuse în detaliu. Datele înregistrate sunt utile pentru practica medicală şi merită a fi expuse. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
