Sialolitiaza a fost descrisă încă
din Antichitate de Hipocrate, cu expresia plastică „pietre de sub limbă“.
Concreţiunile calcare se localizează destul de frecvent în glandele salivare şi
canalele lor excretoare şi provoacă, uneori, o serie de tulburări importante,
punând în încurcătură chiar şi un practician versat.
Prezentarea cazului. Pacientă
de 39 de ani, din mediul rural, provenind dintr-o zonă geografică cu ape
freatice geotermale hipercalcice şi hipergudronice, se prezintă la cabinetul
ORL din cadrul spitalului judeţean pentru un abces submandibular. Cu
aproximativ trei săptămâni înaintea internării, a acuzat apariţia unei
tumefieri dureroase în regiunea submandibulară stângă. Progresiv, a apărut apoi
un eritem tegumentar loco-regional, cu stare febrilă, urmată de indurarea ţesuturilor
perilezionale, cu exacerbări nevralgice pulsatile, sincrone cu bătăile inimii.
Masticaţia şi vorbirea articulată au devenit dificile, cu stare generală
profund alterată. Fenomenele au fost puse pe seama evoluţiei inflamatorii a
unei patologii dentare pe arcada inferioară. Examinată de medicul de familie, a
fost diagnosticată cu abces odontogen submaxilar şi trimisă la un cabinet
dentar din reşedinţa de judeţ. Medicul stomatolog a exclus patologia dento-
alveolară ca fiind cauza procesului inflamator şi a îndrumat bolnava către
cabinetul de specialitate ORL din ambulatoriul spitalului judeţean.
Medicul
orelist a diagnosticat abcesul submandibular şi a procedat la internarea
pacientei în secţia ORL. Examenul CT de gât, nativ şi cu substanţă de contrast,
solicitat pentru precizarea diagnosticului, a avut un rezultat surpriză, evidenţiind
prezenţa a două formaţiuni calcificate, cu dimensiunile de 11 mm anterior şi 4
mm posterior, la nivelul glandei submandibulare stângi. Nu s-au decelat
adenopatii la nivelul lanţurilor ganglionare jugulo-carotidiene bilateral.
Examinările de laborator şi imagistice curente au dat rezultate în limite
normale.
Se
efectuează submaxilectomie stângă în anestezie generală, cu protejarea căii
respiratorii. Intraoperator, se enuclează glanda salivară incriminată şi se
decelează calculii salivari in situ. Evoluţia postoperatorie a fost
favorabilă, bolnava părăsind serviciul clinic în stare vindecată chirurgical,
după cinci zile.
Protocolul
operator precizează existenţa calculilor salivari în masa glandei
submandibulare stângi extirpate. Examenul histopatologic descrie infiltrate
inflamatorii cu difuziuni interstiţiale, ducte mult lărgite, tapetate de un
epiteliu bistratificat, ca şi prezenţa unui ganglion reactiv neinflamator.
Concluzia: sialoadenită cronică nespecifică.
Luând
în considerare descrierea fenomenelor clinice, examinarea imagistică CT a
gâtului, cu descrierea celor două formaţiuni calcare, textul protocolului
operator, dilatarea căilor salivare de drenaj evidenţiată histopatologic şi
evoluţia bună postoperatorie a cazului, putem afirma că am avut în tratament o
pacientă cu sialolitiază de glandă submandibulară, secondată iniţial de un
proces inflamator. Rezolvarea chirurgicală competentă a dus la vindecarea
rapidă a pacientei.
Discuţii. Litiaza salivară a fost descrisă şi individualizată ca
entitate patologică abia în 1855 de Thomas de Closmadeuc. Frecvenţa actuală
este mare, apropiată de localizările hepatice sau urinare ale litiazei. În
România, Dan Theodorescu a realizat, în 1926, primul studiu pe această temă, a
cărui valabilitate este necontestată şi azi. Patologia apare mai frecvent la
adulţii cu vârsta între 30 şi 60 de ani. La baza formării de calculi este un
metabolism modificat al calciului, dar lipsa de igienă bucală, fumatul şi
alcoolismul joacă un rol important în geneza acestora. S-au citat sialolitiaze şi
la copii. Frecvenţa afecţiunii este în progresie ascendentă în contextul
climatului rece şi umed. Supraalimentaţia azotată, abuzul de conserve,
mirodeniile utilizate şi abuzul de alcool se înscriu pe lista factorilor
cauzali incriminaţi. Factori favorizanţi pot fi şi intoxicaţiile, fumatul,
igiena bucală deficitară, traumatismele, pătrunderea de corpi străini în
canalele excretoare ale glandelor salivare (fragmente de tartru, praf de
dentină rezultat în urma unor şlefuiri dentare etc.).
Secundar
au loc modificări morfologice în masa tisulară glandulară, precum şi tulburări
în dinamica aparatului salivar, cu încetinirea cursului salivei, stază,
depunere de săruri. Epiteliul glandular şi canalicular se descuamează, coloizii
salivari se precipită, sărurile conţinute se depun pe nucleul organic central.
Microconcreţiunile iniţiale se localizează în acini, apoi pot migra, crescând
progresiv în dimensiuni, oprindu-se în ducte. Odată ce tabloul morfopatologic
este complet, apar reacţiile tisulare de vecinătate, apoi reacţiile sistemice.
Tratamentul
sialolitiazei este complex: preventiv igieno-dietetic, cu evitarea factorilor
etiologici şi favorizanţi, dar singura rezolvare eficientă a bolii manifeste
clinic este chirurgicală.
