Rinita
este definită ca o inflamație simptomatică a mucoasei nazale manifestată prin: obstrucție
nazală, rinoree (anterioară și/sau posterioară), strănut și prurit nazal. Pentru
a defini caracterul cronic al acestei boli este necesar ca minimum două din cele
patru simptome nazale să fie prezente timp de o oră pe zi, pe o durată de minimum
12 săptămâni pe an. Rinita cronică prezintă mai multe forme clinice, putând fi,
în funcție de gradul severității, de la ușoară până la severă (1, 2).
Rinosinuzita
cronică este definită ca inflamația cavităților sinonazale, caracterizată prin două
sau mai multe din următoarele simptome: obstrucție nazală, durere facială, senzație
de presiune, secreții nazale, simț olfactiv diminuat sau absent (1). Pe baza factorilor
etiologici majori implicați, pacienții cu rinită cronică pot fi împărțiți în patru
subgrupuri majore: rinită infecțioasă, rinită alergică, rinită non-alergică, non-infecțioasă
și rinită mixtă (1, 2).
Rinita
alergică este cea mai prevalentă boala non-transmisibilă și este definită ca inflamația
simptomatică a mucoasei nazale indusă de inhalarea unui alergen la un pacient sensibilizat.
Diagnosticul se bazează pe corelarea rezultatelor pozitive ale testelor cutanate
alergologice prick-test și nivelul seric al IgE cu istoricul simptomelor induse
de expunerea la alergen (1, 2, 3). Dacă după expunerea la anumiți alergeni răspunsul
este localizat exclusiv nazal și în lipsa rezultatelor pozitive ale investigațiilor
(teste cutanate alergologice prick, determinarea serologică a anticorpilor IgE specifici
față de alergene suspicionate), se stabilește diagnosticul de rinită alergică locală
(Local Allergic Rhinitis, LAR). Din punct de vedere fiziopatologic, afecțiunea este
caracterizată prin producția locală a IgE alergen-specifice (chiar și în lipsa acestora
în circulația sanguină sistemică) și prezența unui infiltrat celular de tip Th2
(celule T CD4+, celule T CD3+, eozinofile, mastocite, bazofile) (1, 4, 5, 6). Studii
recente au documentat activarea alergen – specifică a bazofilelor la pacienții cu
această patologie sugerând că acestea pot fi prima sau singura țintă celulară pentru
IgE specifice produse la nivel nazal (1, 5). De asemenea, în secrețiile nazale ale
pacienților cu această patologie s-a demonstrat existența unor martori indirecți
ai inflamației alergice: triptaza și proteina cationică eozinofilică (5). Prevalența
acestui tip de rinită poate ajunge până la o treime din totalul pacienților suferinzi
de rinită alergică în anumite regiuni din sudul Europei, conform anumitor autori
(1). Un alt grup de studii a indicat că aproximativ 47% din cazurile de rinită non-infecțioasă,
non-alergică pot fi rezultatul unei producții de IgE-specifice, restricționată la
nivelul mucoasei nazale (5).
Principalii
alergeni asociați acestei boli sunt acarienii (Dermatophagoides pteronyssinus)
(4), polenul arborilor: Betaluceae (7) și Oleaceae (5), polenulParietaria (8), gramineele (9, 10) și speciile din genul Alternaria(5). Deși rinita alergică locală poate afecta orice persoană indiferent de vârstă
sau sex, în urma studiilor clinice, s-a conturat profilul persoanelor care prezintă
un risc crescut: sex feminin, nefumătoare, istoric familial de atopie, prezența
simptomatologiei moderat-severă (4, 5).
Stabilirea
diagnosticului la un pacient care prezintă suspiciunea de rinită alergică cuprinde
următoarele etape: evaluarea simptomatologiei (rinoree apoasă, strănut, obstrucție
nazală, prurit nazal), testare cutanată alergologică prick sau determinare IgE serice,
consult ORL (endoscopie nazală, radiografia sinusurilor, computer tomografie). În
situația în care testele sunt pozitive și se corelează cu simptomatologia, se stabilește
diagnosticul de rinită alergică. Dacă testele sunt negative sau sunt pozitive dar
nu se corelează cu tabloul clinic, se trece la următoarea etapă diagnostică, în
care se intenționează demonstrarea prezenței la nivelul mucoasei nazale a anticorpilor
IgE alergen-specifici. Aceasta se poate realiza prin două metode: teste de provocare
nazală și/sau biopsii nazale. Testele de provocare nazală sunt considerate standardul
de aur pentru diagnosticarea acestei afecțiuni (1, 4, 5, 6). Această procedură presupune
expunerea mucoasei nazale la alergenul sau alergenele suspectate în una sau mai
multe ședințe, ceea ce, teoretic, va determina secreția de IgE local, activarea
mastocitelor și eozinofilelor și secreția triptazei și proteinei cationice eozinofilice
(ECP). Secreția maximă de triptază apare la 15 minute după aplicarea alergenului
și revine la nivelul bazal după șase ore (responderi imediați) sau după 24 de ore
(responderi duali). Secreția de ECP începe la 15 minute după expunere și crește
constant până la 24 de ore (5). Din cauza complexității și costurilor acestor tehnici,
ele nu sunt utilizate în practica zilnică, fiind rezervate studiilor de cercetare
sau centrelor universitare de înaltă performanță. Testul de activare a bazofilelor
reprezintă o altă metodă de diagnosticare a LAR cu o sensibilitate de 50% și specificitate
de 90% pentru acarieni și sensibilitate de 66% și specificitate de 90% pentru polenuri
(5). La rândul său, această analiză are un cost relativ înalt. Din cauza accesibilității
reduse și/sau a costurilor mari, mulți pacienți cu această afecțiune rămân nediagnosticați.
Planul terapeutic cuprinde următoarele elemente:
educație și măsuri de reducere sau evitare a alergenului, tratament farmacologic
cu corticosteroizi intranazali (budesonid, mometazonă, fluticazonă, beclometazonă),
antihistaminice orale (desloratadină, levocetirizină, rupatadină, bilastină, fexofenadină)
sau intranazale (azelastină) și imunoterapie alergenică (cu administrare subcutanată
sau sublinguală).
