Progresul rapid şi enorm al medicinii din zilele noastre a complicat
relaţia medic–pacient, relaţie care s-a multiplicat prin faptul că bolnavul se
adresează mai multor medici, de diverse specialităţi sau sub-supraspecialităţi,
primeşte recomandări de tratament care nu întotdeauna se armonizează, uneori
ameliorând o boală se agravează sau se demască o alta ş.a.m.d. Cu cât
tratamentul este mai prolix, cu atât riscurile sunt mai mari. Varietatea
formelor clinice ale bolilor, precum şi particularităţile individuale conduc
medicul spre rafinarea şi individualizarea tratamentului, un ideal spre care
tindem, în timp ce introducerea ghidurilor de practică, utile îndeosebi rezidenţilor,
simplifică şi schematizează procedurile terapeutice. Între cele două atitudini,
respectiv cea în care arta medicului îşi demonstrează subtilităţile şi cea în
care medicul nu trebuie decât să aplice şablonul ghidului care-l pune la adăpost
în cazul unei complicaţii, alegerea este dificilă şi nuanţată.
Deoarece bolnavul este îngrijit de mai mulţi medici, de regulă de
specialităţi diferite, fiecare considerându-se piesa centrală, plus nepreţuitul
medic de familie care are şi sarcina armonizării cu înţelepciune a diverselor
indicaţii fără a se ajunge la lungirea excesivă a listei medicamentelor
administrate, necesitatea unei corespondenţe între medici, îngrijit redactate,
nu poate fi nicidecum supraestimată. Faptul că lucrează sub presiunea timpului
nu-l dispensează pe medic de această obligaţie. Medicamentele prescrise trebuie
justificate, nu doar înşiruite. Dacă medicaţia este prescrisă în acord cu
ghidurile internaţionale de practică medicală şi ne plasăm într-o anumită rutină,
nu sunt necesare explicaţii deosebite. De pildă, dacă recomandăm unui
hipertensiv inhibitori de enzimă de conversie a angiotensinei plus diuretice,
se presupune că mecanismul lor de acţiune este binecunoscut. Explicaţiile sunt însă
necesare atunci când un alt medic, având aceeaşi sau o altă specialitate, a
preluat pacientul şi se află în situaţia de a continua tratamentul. Din lipsa
corespondenţei, bolnavul este adesea surprins de faptul că i se schimbă
tratamentul de câte ori ajunge la un alt medic. Dificultăţi de corespondenţă se
ivesc mai cu seamă atunci când bolnavul se adresează unui medic din străinătate,
situaţie din ce în ce mai frecventă. Prezentăm un caz cu astfel de probleme.
