S-a
întâmplat ca în ultimii cinci ani să trebuiască să mut sediul cabinetului
medical de două ori. Prima data a fost o alegere liberă, pe care am făcut-o din
dorința de a scăpa de o clădire insalubră aflată în proprietatea Primăriei
Capitalei care, deși o avea în evidență ca monument de arhitectură, nu a
considerat potrivit să investească în stoparea degradării ei. Aceasta, în
condițiile în care pe vremea aceea ne desfășuram activitatea, acolo, opt
medici, șapte asistente medicale și o moașă, deservind o populație de
aproximativ 15.000 de pacienți. Peste 150 de oameni ne treceau în fiecare zi
pragul, înregistrând și comunicându-ne mai mult sau mai puțin voalat
disconfortul resimțit, îndeobște termic, deoarece clădirea, veche de peste o
sută de ani, avea tâmplăria originală, imposibil de înlocuit fără un proiect de
restaurare care să garanteze păstrarea caracteristicilor arhitecturale.
Demersurile
efectuate pe lângă instituția amintită, în care solicitam coparticipare
financiară într-un proiect cu mult peste posibilitatea noastră de a-l suporta
singuri, s-au izbit constant de un refuz. Ce am putut face a fost să „cârpim”
acoperișul și să scoatem din uz sobele, instalând o centrală. Efortul nu a avut
rezultatul scontat, deoarece lipsa de izolație a clădirii a făcut ca
temperatura în cabinete și spațiile comune să fie greu de suportat în anotimpul
rece, când se încăpățâna constant să rămână la 17–180C (cu condiția
să nu fie prea frig afară). Cum să consulți, cum să vaccinezi, cum să aderi la
Programul național de screening pentru cancerul de col uterin, cum să faci
consultații de prevenție, care necesită conversații îndelungate, când gândul
tău dominant este să termini cât mai repede și să pleci de acolo? Povara
sentimentului de vinovăție este cumva atenuată de nerăbdarea pe care o citești
în ochii celui din fața ta, care are în minte același lucru.
Am
hotărât, prin urmare, că nu mai doresc să continui așa și am riscat ieșirea
dintr-un sistem oarecum sigur, al celui de comodat – pentru că oricum nu mă
interesa ipotetica posibilitate de cumpărare a acelui spațiu grevat de
problemele menționate și prețul enorm la care s-ar fi ajuns din cauza
suprafeței mari a spațiilor comune. Oricum, este impropriu denumită „cumpărarea
cabinetului”, pentru că de fapt nu cumperi decât dreptul de a-l folosi cinci
ore pe zi.
Alternativa
a fost un cabinet într-un spațiu nu neapărat modern, dar contemporan, amenajat
la parterul unui bloc, unde m-am mutat împreună cu doi colegi medici de
familie, un medic psihiatru și un psiholog, cu care împărțeam chiria. A fost
bine cât a durat, din păcate proprietarul spațiului a speculat lipsa noastră de
experiență și încrederea naivă în onestitatea termenilor contractuali și,
prevalându-se de anumite prevederi ale acestuia a solicitat o triplare a
chiriei. A trebuit, prin urmare, să o luăm de la capăt și cred că oricine știe
ce înseamnă acest lucru din punct de vedere logistic și financiar. Dar nu
despre acest aspect vreau să vorbesc acum, ci despre ce s-a întâmplat cu
pacienții. Și cu mine.
Oricât
le-ar plăcea unora să creadă altceva, unul din criteriile alegerii medicului,
nu numai de familie, dar în special a acestuia, îl reprezintă apropierea față
de casă. Ca urmare, statisticile arată că mutarea sediului cabinetului duce, de
regulă, la pierderea a circa 10% din pacienți. Nu am făcut un calcul, dar cred
că prima dată nu m-am înscris în tiparul obișnuit, poate și pentru că sediul
noului cabinet se găsea la mai puțin de un km de cel vechi și în proximitatea
imediată a unei stații de tramvai. A doua mutare însă s-a făcut într-un spațiu
mai îndepărtat, nu cu mult pentru un adult sănătos, dar dificil pentru pacientul
vârstnic, deoarece sunt zece minute de mers pe jos de la cea mai apropiată
stație a unui mijloc de transport. De data aceasta, unii au plecat. Pe o parte
i-am înțeles. Pe alții, care au refuzat chiar să vină să facă o probă a
drumului până la noua adresă, în condițiile în care știu că fac multe alte
deplasări, încă încerc să o fac. Dar știu cu certitudine că cei care au rămas
„ai mei” m-au tras înapoi de pe marginea unui sindrom de burnout, al
cărui pericol îl simțeam în preajmă de ceva vreme, sub forma unui disconfort
crescând în fața omului din cabinet care vorbea, deranjându-mă din efortul de a
alinia actul medical în patul procustian al unui sistem informatic
nefuncțional, al unei case de asigurări care m-a transformat în agent fiscal și
al colegilor care au impresia că specialitatea mea este sinonimă cu obligația
de a prelua din sarcinile lor birocratice. Am realizat brusc că „ei”, cei care
au ales să vină în continuare – și am trecut, de atunci, printr-o vară
caniculară și o iarnă cu viscol și troiene – au un motiv pentru care o fac. Așa
că am început să îi privesc cu o atenție diferită de cea de până acum, născută
din recunoștință, dar și dintr-o curiozitate dincolo de planul consultației în
desfășurare, fiind atentă până și la opțiunile privind soneriile telefoanelor,
ca indiciu asupra personalității omului din fața mea. M-am bucurat să descopăr
cât de aproape am ajuns atunci când am ghicit cui aparține telefonul care
intona în sala de așteptare melodia din „Războiul stelelor”: doamnei S.S., o
pașnică bunicuță în vârstă de 75 de ani.
Medicii de familie, dar și cei de alte specialități, interesați să publice
la această rubrică sunt invitați să ne scrie la adresa:
inprimalinie@viata-medicala.ro
