Prof. dr. Manfred Maier este șeful
Departamentului de medicină generală și medicină de familie din cadrul
Centrului de sănătate publică al Universității de Medicină din Viena, centru pe
care l-a condus între anii 2004 și 2012. Dr. Maier este, de asemenea, membru a
numeroase organizații implicate în învățământul și cercetarea medicală din
cadrul Wonca, precum și al „European Society for General Practice/Family
Medicine“.
– Una din caracteristicile sistemului de sănătate austriac este
accesul nerestricționat al pacienților la toate nivelurile de asistență
medicală. Cu alte cuvinte, aceștia pot alege singuri unde să meargă: la medicul
de familie, la medicul de altă specialitate sau direct la spital. Legat de
acest aspect, am două întrebări. În primul rând, care este rolul medicului de
familie în sistemul de sănătate austriac, în condițiile în care el nu are
niciuna din responsabilitățile unui gatekeeper? Și apoi, sunteți la curent cu
vreo evidență statistică cu privire la numărul de pacienți consultați de către
medicii de familie, respectiv de alte specialități sau direct la spital ?
Mai mult decât atât, ar fi interesant de știut și câți dintre pacienții văzuți
de medicii de familie ajung apoi la nivelul asistenței medicale secundare sau
terțiare.
– Amândouă întrebările sunt foarte bune și o să încep cu prima,
spunând că medicul de familie are în Austria un rol proeminent, chiar dacă
comparativ cu alte țări, cum ar fi Olanda, țările scandinave sau Marea
Britanie, poziția lui este mai „slabă“. Problema aceasta este însă politică,
iar subiectul un fel de tabu, pe care politicienii noștri evită să-l abordeze,
deoarece noțiunea de „păzitor al porții“ are o conotație negativă. „Deschizător
al porții“ ar fi fost mai potrivit, dar termenul vechi este deja consacrat și,
cum implică ideea de restricție, este respins de oamenii politici. Anul trecut,
ministrul sănătății nou ales declara exact acest lucru, că este împotriva
oricărei restricții în ceea ce privește accesul la sistemul de sănătate.
Pacienților le place, de asemenea, că pot alege unde să meargă și probabil că
și ei ar vedea ca o îngrădire a drepturilor lor obligația de a se adresa întâi
medicului de familie. Sper totuși ca, în viitor, presiunea economică să
determine reevaluarea deciziei politice de acum și schimbarea acestei situații,
măcar în sensul unei variante în care pacienții care aleg să meargă întâi la
medicul de familie să primească o reducere la plata contribuției pentru
asigurările de sănătate. Este un sistem care funcționează deja în Elveția și în
câteva provincii din Germania și are la bază libertatea pacientului de a alege.
Sigur că rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în viitor și cu acest sistem.
A doua întrebare este, desigur, legată de prima și da, pot spune că studiile
noastre arată că aproximativ 64–70% din cetățeni apelează întâi la medicul de
familie. Acest lucru înseamnă că aproximativ 2/3 din populație alege să facă o
primă vizită la medicul de familie, ceea ce este bine; totuși, într-un sistem
bazat pe gatekeeping, procentul este mult mai mare. În Olanda, de
exemplu, 95% din problemele de sănătate ale populației, dacă nu mai mult, sunt
rezolvate la nivelul asistenței medicale primare și numai o mică parte ajung la
alți specialiști sau se rezolvă în spital. Ceea ce este însă mai îngrijorător
în Austria este rata mare de spitalizare, deoarece fără acest sistem de gatekeeping,
pacienții pot alege să meargă direct la spital, iar spitalele sunt foarte
interesate din motive financiare, deoarece mai multe internări înseamnă mai
mulți bani. În felul acesta, o foarte mare parte din bugetul alocat sănătății,
aproximativ 40%, este cheltuit în sectorul spitalicesc, Austria având,
comparativ cu media europeană, o rată dublă de cazuri admise în spital. Sper
însă că ceea ce aș putea numi explozia costurilor în domeniul tehnologiei
medicale moderne să oblige politicienii să revizuiască sistemul. Un alt aspect
care este, de regulă, ignorat sau subevaluat se referă la riscurile oricărei
internări, cum ar fi infecțiile nosocomiale cu bacterii, uneori
multirezistente. Mai sunt apoi procedurile invazive, nu întotdeauna necesare și
lipsite de riscuri; de aceea este important, cel puțin în opinia mea, să se
explice pacientului că rezolvarea unei probleme de sănătate în mediul
spitalicesc nu este întotdeauna cea mai bună opțiune și că implică de multe ori
riscuri suplimentare pentru sănătate.
– Revenind la medicina de familie, care este părerea
dumneavoastră, este ea o specialitate căutată? Sunt mulți studenți care aleg să
devină medici de familie?
– O întrebare la ordinea zilei, aș spune. Așa cum poate se știe,
Austria este una din țările cu număr mare de medici raportat la populație,
depășită cred numai de Grecia care are cel mai mare număr de medici raportat la
mia de locuitori.
– Medici de toate specialitățile?
– Da, inclusiv medici de familie, deoarece numeroși absolvenți
de medicină, care doresc să se specializeze într-un domeniu anume, cum ar fi
medicina internă, chirurgie, psihiatrie ș.a., nu găsesc imediat loc la
rezidențiat; în Viena, de exemplu, ei trebuie să aștepte și câte doi-trei ani,
și pentru a se întreține aleg rezidențiatul în medicina de familie. Aceasta a fost
situația mult timp, pentru că producem prea mulți absolvenți, însă acum
lucrurile se schimbă. Este din ce în ce mai greu să găsim înlocuitori pentru
medicii de familie care se pensionează, în special în zonele rurale. În Viena
și în marile orașe este, de asemenea, ușor de văzut că atunci când un medic de
familie se pensionează, numărul celor care aplică pentru acel contract cu casa
de asigurări este în scădere, dacă sunt unul, doi, poate trei colegi tineri
care aplică pentru acel post. Așa cum spuneam, aceasta este situația acum; în
următorii cinci-opt ani lucrurile se vor înrăutăți pentru că un mare număr de
colegi se vor pensiona; ei au acum între 58 și 60 de ani și când se vor
retrage, e chestionabil, dacă nu chiar improbabil, dacă se vor găsi colegi tineri
care să-i înlocuiască, pentru că nu este atractiv să fii medic de familie. Mai
mult, aș spune că nu este deloc atractiv să fii medic în Austria pentru că
orele de muncă și raportul acestora cu salariul primit nu se mai pot compara cu
situația din alte țări. Există țări europene care oferă condiții mai bune:
pregătirea în rezidențiat este de calitate, se oferă recunoaștere și prestigiu,
condiții de muncă și salarii mai bune. Avem, în prezent, o scurgere de resurse
tinere, în special spre Germania, Elveția, dar și spre alte țări, iar o bună
parte din colegii mai tineri cu care mă întâlnesc la cursuri și examene
mărturisesc că vor să folosească oportunitățile existente spre a pleca să
muncească în Spania, Germania, țările scandinave.
– Legat de ceea ce ați spus mai devreme, am citit rezumatul unui
studiu printre autorii căruia figurați și dvs., al cărui subiect era relația
dintre satisfacția relativă legată de muncă și opțiunea inițială vizavi de
specialitatea dorită. Mulți dintre respondenți, jumătate cred, au recunoscut că
practică o specialitate care nu a fost prima lor opțiune și mulți dintre
aceștia erau medici de familie. Cu toate acestea, dintre toți medicii
participanți la studiu care au admis acest lucru, cea mai mare rată a
satisfacției relative în muncă au avut-o medicii de familie. O concluzie a
studiului a fost că obținerea specializării dorite este un factor predictiv al
satisfacției relative în muncă, dar nu în cazul medicinii de familie. Cum
comentați acest lucru?
– Nu pot să spun în ce proporție se aplică acest lucru în afara
studiului nostru, dar cred că rămâne în continuare fascinant, atractiv și
provocator să ai de a face în fiecare zi, în cabinetul tău, cu tot spectrul de
boli, comparativ cu alți specialiști sau supraspecialiști, care văd un număr
limitat de boli. Odată ce te-ai obișnuit cu acest lucru și te-ai perfecționat
în domeniu, e greu să te obișnuiești să faci altceva, și cred că satisfacția pe
care o ai devine mai importantă decât condițiile modeste de lucru sau venitul
mic. De aceea, cred că cei care sunt pregătiți și reușesc să supraviețuiască
vor continua să facă acest lucru și în viitor.
– De ce ați ales dvs. medicina de familie și a fost aceasta
prima dvs. opțiune?
– A devenit prima mea opțiune în momentul în care am început
pregătirea în domeniu. Trebuie să mărturisesc că inițial am fost atras de
anestezie și terapie intensivă, dar odată ce am început rezidențiatul de
medicină de familie mi-am dat seama că este mult mai interesant să am de-a face
cu tot spectrul de probleme și nu numai cu un organism „stricat“, ale cărui
funcții pot fi preluate într-o unitate de terapie intensivă de mașinării. Ceea
ce fac continuă să-mi placă și consider că medicina de familie este extrem de
importantă în orice sistem de sănătate. Dar îmi dau seama că sunt într-o
poziție privilegiată: predau la universitate, sunt implicat în proiecte de
cercetare și nu trebuie să văd 60–70 de pacienți în fiecare zi. Să fiu sincer,
nu știu dacă aș fi în stare să fac acest lucru timp de 30–40 de ani.
