Răspunderea
civilă a personalului medical
Art. 642. – (1) lit.
a) din Legea nr. 95/2006 defineşte personalul medical ca fiind „medicul,
medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale“. Această definiţie legală a „personalului medical“ are implicaţii
juridice deoarece malpraxisul este
eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau
medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea
civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii
medicale, sanitare şi farmaceutice.
Personalul medical răspunde civil pentru
prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe
medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în
cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.
Personalul medical răspunde civil şi pentru
prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidenţialitatea,
consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.
Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea
profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor
de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa
necesară.
Răspunderea civilă reglementată prin Legea
nr. 95/2006 nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat
prejudiciul constituie infracţiune conform legii.
Persoanele implicate
în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia,
iar stabilirea gradului de vinovăţie se face de instanţa judecătorească
competentă, potrivit legii. Personalul medical are o răspundere directă în
situaţia în care s-a stabilit existenţa unui caz de malpraxis.
Art. 643 alin. (2) din Legea nr. 95/2006
defineşte situaţiile exoneratoare de răspundere stabilind faptul că personalul
medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în
exercitarea profesiunii: a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării
insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale,
efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale
metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor
sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi
sanitare folosite; b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă,
cu respectarea competenţei acordate.
Răspunderea
civilă a laboratoarelor medicale publice sau private furnizoare de servicii
medicale, în calitate de comitente, pentru faptele personalului medical
angajat, în calitate de prepus
Comitentul este orice
persoană fizică sau juridică care exercită îndrumarea, controlul şi direcţionarea
prepuşilor (subordonaţilor) în cadrul unui raport de prepuşenie. Prepusul primeşte
indicaţii, instrucţiuni, directive de la comitent şi are obligaţia de serviciu
de a se conforma acestora. În condiţiile art. 644 alin. 2 din Legea nr.
95/2006, calitatea de „comitent“ o are unitatea sanitară, în particular
laboratorul medical, iar calitatea de „prepus“ o are „personalul medical
angajat“. Unitatea sanitară poate fi chemată în justiţie în calitate de
“comitent” doar în situaţia în care între aceasta şi pacient nu a existat un
contract de asistenţă medicală valabil încheiat.
Art.
1373 alin. (1) din Noul Cod Civil
precizează expressis verbis:
Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de
câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate, iar in alin. (2) se dă o definiţie legală a
„comitentului“: este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în
temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care
îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat
fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Diferit de această situaţie, în cazul existenţei culpei prepusului (culpa
implică ideea că fapta care a cauzat prejudiciul este imputabilă autorului, cât
şi conştientizarea acţiunii sau inacţiunii, a caracterului antisocial şi a urmărilor
produse), unitatea sanitară în calitate de „comitent“, după ce a reparat
prejudiciul suferit de pacient, ori de alte persoane, are la dispoziţie o acţiune
în regres împotriva prepusului pe temeiul dispoziţiilor art. 1.384 ori art.
1.596 lit.c) din Noul Cod Civil. Unităţile sanitare în calitate de de
„comitent“, în condiţiile art. 644 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, răspund în
condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical
angajat, în solidar cu acesta, deoarece au obligaţia de a garanta despăgubirea
celor care au suferit prin acţiuni ori inacţiuni comise de „prepuşi“ în
exercitarea normală a funcţiilor încredinţate.
Într-un
laborator de analize medicale, calitatea de prepus o are medicul de medicină de
laborator ori medicul cu competenţe de hematologie-hemobiologie, ori cu alte
competenţe medicale specifice medicinii de laborator, care semnează buletinul
de analize medicale, deşi, în fapt, determinările au fost executate de biologi,
biochimişti, biofizicieni, aceştia neavând calitatea de „personal medical
angajat“, condiţie cerută de art. 644 alin. 2 din Legea nr. 95/2006. În ipoteza
producerii unui prejudiciu, ori a unui caz de malpraxis în activitatea unui
laborator de analize medicale, operează principiul solidarităţii acestora în
repararea lui, conform prevederilor art. 1.382 din Noul Cod Civil.
Procedura
de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici,
farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale
La nivelul autorităţilor
de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, conform
prevederilor art. nr. 668. – (1) din Legea nr. 95/2006, se constituie
Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de
malpraxis. Comisia are în componenţă reprezentanţi ai autorităţilor de sănătate
publică judeţene şi, respectiv, ai municipiului Bucureşti, casei judeţene de
asigurări de sănătate, colegiului judeţean al medicilor, colegiului judeţean al
medicilor dentişti, colegiului judeţean al farmaciştilor, ordinului judeţean al
asistenţilor şi moaşelor din România, un expert medico-legal, sub conducerea
unui director adjunct al autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti. Comisia poate fi sesizată de: a) persoana sau, după
caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră victima unui act de
malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi
tratament; b) succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis
imputabil unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament.
Deşi
art. 670 din Legea nr. 95/2006 expressis
verbis se referă doar la „act de
malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament“,considerăm că în această categorie se includ şi actele de malpraxis ce
derivă dintr-o activitate a unui laborator de analize medicale atunci când unui pacient îi este eliberat un
buletin de analize ce corespunde, de fapt, altui pacient, ori rezultatele
înscrise în buletin se datorează unor citiri eronate, fiind excluse buletinele
de analize false, caz în care survine răspunderea penală potrivit art. 289 din
Codul penal, respectiv art. 325 din Noul Cod Penal al României, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 510 din 24/07/2009, care va intra în vigoare la
1 februarie 2014.
În componenţa
comisiei, prin tragere la sorţi, din lista naţională a experţilor, va fi inclus
şi un grup de experţi sau un expert care dispun de cel puţin acelaşi grad profesional
şi didactic cu persoana reclamată, în funcţie de complexitatea cazului, însărcinat
cu efectuarea unui raport asupra cazului. Experţii au acces la toate
documentele medicale aferente cazului, a căror cercetare o consideră necesară, şi
au dreptul de a audia şi înregistra depoziţiile tuturor persoanelor implicate.
În termen de 30 de zile experţii întocmesc un raport asupra cazului pe care îl
înaintează Comisiei. Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maximum trei
luni de la data sesizării. Fiecare parte interesată are dreptul să primească o
copie a raportului experţilor şi a documentelor medicale care au stat la baza
acestuia.
Conform
art. 672 din Legea nr. 95/2006, Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză
a fost sau nu o situaţie de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor
implicate, inclusiv asiguratorului, în termen de cinci zile calendaristice. În
cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de
acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă,
în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. Procedura stabilirii
cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit
dreptului comun. Întreaga procedură de stabilire a cazurilor de malpraxis, până
în momentul sesizării instanţei, este confidenţială. Încălcarea confidenţialităţii
de către persoana care a făcut sesizarea duce la pierderea dreptului de a
beneficia de procedura de conciliere. Încălcarea confidenţialităţii de către membrii Comisiei sau experţii
desemnaţi de aceasta atrage sancţiuni profesionale şi administrative, conform
regulamentelor aprobate.
Instituirea
unei astfel de proceduri, în urma căreia să se stabilească dacă a existat sau
nu malpraxis a urmărit degrevarea instanţelor de judecată de sarcina administrării
unui probatoriu complex, constând în depoziţii de martori, expertize de
specialitate, interogatorii, analiza unor înscrisuri medicale.
În fapt, întreaga
procedură instituită prin dispoziţiile art. 668 – art. 681 din Legea nr. 95/2006
nu şi-a dovedit eficienţa, durata proceselor nu s-a scurtat, iar situaţia se va
complica prin incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (21) din Legea
192/2006 actualizată privind medierea şi organizarea profesiei de mediator,
text care dispune „În procesele şi
cererile în materie civilă şi comercială, înainte de introducerea cererii de
chemare în judecată, părţile pot încerca soluţionarea litigiului prin mediere“,
îndeosebi după 1 august 2013.
Art.
601 alin. (1) din Legea 192/2006, în mod practic, cu
începere de la 1 august 2013, instituie obligaţia legală pentru părţi ca,
anterior declanşării unei acţiuni în instanţă sau până la termenul dat de
instanţă în acest sens, să se prezinte la mediator în vederea informării cu
privire la posibilitatea soluţionării diferendelor pe calea medierii, adică
prin dialog şi negociere. Astfel, în litigiile ce pot face, potrivit legii,
obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a
conflictelor, părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să facă
dovada că au participat la şedinţa de informare cu privire la avantajele
medierii, în următoarele materii: d) în domeniul răspunderii profesionale în
care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de
malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă
procedură.
Conform
OUG nr. 90/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator, cei care vor să înceapă un proces sunt obligaţi să participe la şedinţa
de informare, în caz contrar cererea lor de chemare în judecată fiind respinsă.
OUG nr. 4/2013 prevede că dispoziţiile OUG nr. 90/2012 referitoare la sancţiunea
inadmisibilităţii se aplică numai proceselor începute după 1 august 2013.
Reclamantul este obligat să participe la şedinţa de informare, în vreme ce
pârâtul este invitat de reclamant să o facă. În consecinţă, sancţiunea
inadmisibilităţii îl afectează doar pe reclamant.
Faţă de modul
în care a fost implementată procedura stabilirii cazurilor de malpraxis în baza
Legii nr. 95/2006, care nu a împiedicat liberul acces la justiţie potrivit
dreptului comun, ne exprimăm rezerva că procedura medierii, astfel cum medierea
a fost instituită prin dispoziţiile art. 601 alin. (1) din Legea 192/2006, cu modificările aduse prin OUG nr. 4/2013 va contribui efectiv la
soluţionarea mai rapidă a cazurilor de malpraxis, cu atât mai mult cu cât chiar
în condiţiile Ord. nr. 482/2007 al MSP, în art. 18, art. 25 şi art. 26 sunt menţionate
situaţiile în care, chiar dacă era stabilită de Comisia pevăzută de art. 668.
alin. (1) din Legea nr. 95/2006 existenţa unui caz de malpraxis, nu se putea
tranzacţiona asupra cuantumului despăgubirilor şi al modalităţii de plată a
acestora, acestea fiind lăsate în competenţa exclusivă a instanţei de judecată.
