M-am
oprit la acest titlu deoarece în paginile săptămânalului „Viaţa medicală“, adesea în articole scrise de tineri, am observat
de mai multe ori că erau relatate întâlniri cu laureaţi Nobel – îmi amintesc îndeosebi
evocarea întâlnirii cu Elisabeth Blackburn*, laureată pentru Medicină în anul
2009, personalitate cu totul deosebită, asupra căreia voi reveni.
O întâlnire
directă cu diferiţi laureaţi Nobel reprezintă un eveniment pentru orice tânăr,
dar şi pentru medicii consacraţi. Să recunoaştem însă că nu este la îndemâna
oricui. Dacă legile autohtone ar permite, sunt aproape sigur că laureaţi Nobel în
vârstă de peste 65 de ani ar accepta să lucreze periodic în România, conducând,
de pildă, un departament. Am afirmat că sunt aproape sigur şi pentru că am
cunoscut îndeaproape doi laureaţi Nobel, având şansa de a rămâne cu aceştia câteva
zile.
Fără
să ajung la detalii, mă voi referi la cei doi laureaţi: Günter Blobel (n. 1936, Nobel Medicină – 1999) şi Kurt Wüthrich (n. 1938, Nobel Chimie –
2002). I-am cunoscut pe amândoi cu câţiva ani înainte de primirea Premiului
Nobel, ceea ce poate fi interesant. Mai întâi pe Günter Blobel, care lucrează
la Universitatea Rockefeller, cu PhD obţinut sub conducerea profesorului George
Emil Palade. Am fost în preajma sa trei zile, impresionat de cultul pe care îl
exprima pentru profesorul său, arătându-mi locul în care stătea profesorul
Palade la reuniunile din laborator, precum şi modul în care intervenea în discuţii,
unul uman, chiar când apăreau controverse. Aflând de atracţia mea pentru cărţi,
cu amabilitate mi-a propus să mergem împreună prin multele librării din
Manhattan. Când a auzit că am utilizat metroul inclusiv la ore târzii, mi-a
spus că este riscant, iar timpul pe care mi l-a acordat s-a prelungit
considerabil. Domniei sale îi datorez formarea unei imagini complexe asupra
acestui oraş unic, NY, în plan social, cultural şi istoric. Am vizitat împreună
locuri şi muzee de neuitat. Ştiam că în 1993 obţinuse Premiul Albert Lasker
pentru cercetare medicală fundamentală şi cunoşteam câte ceva din lucrările
sale, care mi se păreau extrem de originale şi curajoase. Şi iată că în 1999 a
obţinut Premiul Nobel pentru Medicină ca laureat unic, ceea ce în ultimele
decenii este excepţional, pentru descoperirea semnalelor intrinseci ale
proteinelor care guvernează transportul şi localizarea lor în celulă, adică într-o
exprimare engleză concisă: „address tag“.
Ulterior, l-am revăzut la un congres, iar între timp aflasem că a donat întregul
premiu pentru refacerea oraşului Dresda distrus în catastroficul atac aerian între
13 şi 15 februarie 1945.
Câteva
cuvinte despre Kurt Wütrich, pe care l-am cunoscut în 1987 la un congres la
Bucureşti şi cu care am avut o comunicare spontană, începută prin căutarea unor
articole de artizanat. Îi cunoşteam lucrările şi ideea sa de a descrie viaţa de
la nivel atomic-subatomic până la organismul uman. M-a surprins pe străzile
Bucureştiului, când discutam inclusiv despre situaţia politică, iar acum, după
atâţia ani, constat că intuiţiile sale s-au dovedit extrem de exacte. Probabil
pentru că ajunsesem la un nivel de încredere reciprocă, mi-a propus să vizităm împreună
Bucovina, nu ştiu de ce, probabil şi pentru renumele regiunii, dar şi pentru că
este austriac. Un cercetător de prim rang, care îmi povestea că are trei
secretare personale – una la Zürich şi două în Statele Unite, pierzând mult
timp în avioane. Am petrecut două zile foarte interesante în Bucovina, încât
mi-am adăugat o nouă percepţie asupra locurilor, de care sunt atât de ataşat,
inclusiv prin origine pe linie maternă. La despărţire mi-a promis că îmi va
trimite câteva colecţii de reviste pe care el le primeşte atât în Austria, cât şi
în Statele Unite. În foarte scurt timp, am primit o colecţie imensă şi preţioasă,
urmată de altele, care acum zac cine ştie unde şi din cauza cui – e păcat,
pentru că nu se găseşte chiar totul pe web. În 2002, profesorul biofizician
Kurt Wüthrich primeşte Premiul Nobel pentru Chimie ca urmare a dezvoltării
spectroscopiei de rezonanţă magnetică nucleară pentru determinarea structurii
tridimensionale a macromoleculelor biologice în soluţie. De fapt, un premiu
pentru chimie în relaţie directă cu medicina. Nu l-am mai revăzut pe profesor,
dar mi-a scris şi ştiu că până la distincţia supremă a întâmpinat rezistenţa
unor colegi sau pur şi simplu invidia unor cercetători cu care se afla în
competiţie. Dar mai ştiu că în prezent se află printre cei mai dinamici susţinători
ai întâlnirilor cu tinerii cercetători.
Să
ne oprim puţin asupra recentului Premiu Nobel pentru Medicină 2009, având ca
laureaţi pe Elisabeth H. Blackburn (n. 1948), Carol W. Greider (n. 1961) şi
Jack W. Szostak (n. 1952), acordat pentru descoperirea modului în care cromozomii
sunt protejaţi de telomeri şi a enzimei telomerază. Voi fi nevoit să restrâng
comentariile, oprindu-mă mai întâi asupra personalităţii deosebite a laureatei
Elisabeth Blackburn. Născută în orăşelul Hobart din insula Tasmania (459.659 de
locuitori, dependentă de Australia din 1901), ea a părăsit locurile natale
deoarece considera că tasmanienii sunt oprimaţi. Şi-a păstrat totuşi şi cetăţenia
australiană. Calea sa către Nobel este extrem de instructivă, încât aproape că
mă face să mă gândesc că există şi o reţetă „sigură“. Astfel, după ce a părăsit
Australia, s-a oprit mai întâi în Marea Britanie, patru ani în laboratorul lui
Frederick Sanger, dublu laureat al premiului Nobel pentru Chimie, în 1958
pentru elaborarea unei metode de secvenţare a aminoacizilor, iar în 1980 împreună
W. Gilbert şi P. Berg pentru metode de secvenţare a acizilor nucleici. În acest
mod, în 1975, când ajunge în SUA, la Universitatea Yale, era perfect pregătită în
domeniul tehnicilor experimentale de vârf, pe care le-a valorificat dovedind o
mare capacitate de a lucra în echipă. Curând, reuşeşte împreună cu Szostak să
obţină, în competiţie acerbă cu alte echipe, rezultate asupra biologiei
moleculare a telomerilor pentru ca apoi, în 1984, împreună cu studenta sa Carol
Greider să descopere telomeraza. În 2006, viitorii laureaţi ai anului 2009
primiseră premiul Albert Lasker pentru cercetare medicală fundamentală.
Cuvântul
telomer este unul din puţinii termeni de biologie celulară care a pătruns în
cultura populară deoarece degradarea telomerilor ar însemna îmbătrânire iar
surplusul de telomerază este adesea asociat cu cancerul. Urmează o întrebare
care complică aceste relaţii: creşterea telomerazei în celulă nu creşte durata
de viaţă a telomerilor? Către anul 2000, o serie de cercetători specializaţi în
celulele suşă au observat că producţia de telomerază este mai crescută în
aceste celule. Critica adusă preşedintelui George W. Bush pentru suspendarea
finanţării guvernamentale pentru cercetări asupra celulelor suşă i-a adus
laureatei, în 2004, eliminarea din Consiliul de Bioetică, un organism de
avizare creat de Casa Albă. Ea s-a opus cu vehemenţă intervenţiei
politicienilor în dirijarea fondurilor pentru cercetare ştiinţifică, precum şi
amestecului politicului în universităţi.
Închei
acest prim articol cu ceea ce aş putea numi riscul asimilării şi interpretării
unor descoperiri ştiinţifice în cultura populară sau, cine mai ştie, în
incultura unor jurnalişti. Într-un articolaş recent dintr-o revistă de cultură
(nu pomenesc nici autorul, nici revista), se pot citi următorii termeni deformaţi:teleomeri, teleomerită. Cu o asemenea maltratare a unor termeni fundamentali,
fabulaţiile autorului despre teleomeriile
sociale nu mai surprind.