Virusul West Nile (WNV) face parte din categoria arbovirusurilor (arthropod-borne: cu transmitere prin intermediul artropodelor), alături de alte aproximativ 500 de virusuri, clasificate în familii (flaviviridae – din care face parte şi WNV–, togaviridae, bunyaviridae, reoviridae, rhabdoviridae).
Doar o parte (aproximativ 90) sunt patogene pentru om.
WNV este răspândit în zonele calde şi temperate, aria de distribuţie geografică fiind în concordanţă cu aria de răspândire a vectorului (ţânţarul). Virusul a fost izolat pentru prima dată în vestul Ugandei, în 1937, de la o pacientă febrilă. cn anii următori, au fost depistate cazuri sporadice şi, ulterior, focare epidemice de febră asociată cu rash şi artralgii, în Orientul Mijlociu şi Africa. (...)
Primele cazuri de afectare meningeală şi encefalitică au fost semnalate în Israel în anii ’50. Ulterior, în anii ’60, pe teritoriul sudic al Franţei au apărut izbucniri epidemice de meningoencefalită la om şi cabaline. În acelaşi timp, în Australia şi Asia a fost izolat un subtip al virusului, denumit virus Kunjin. După 1990, epidemii produse de WNV, cu frecvenţă şi gravitate crescânde, s-au semnalat şi în alte zone geografice: sudul Europei, Rusia, Orientul Mijlociu, ulterior şi pe continentul nord-american. cn SUA, prima epidemie s-a înregistrat pe Coasta de Est în anul 1999, extinzându-se spre Coasta de Vest până în 2002. În prezent, infecţia cu WNV reprezintă, în America de Nord, cea mai frecventă cauză de meningoencefalită. După anul 2000, numărul de cazuri înregistrate în Europa a scăzut aparent, fiind limitat la câteva zeci în ţările din sudul şi centrul Europei (1). Supravegherea rezervorului de vectori infectaţi a arătat însă prezenţa în continuare a WNV în aceste ţări, ceea ce determină menţinerea nivelului de alertă şi a supravegherii continue (2).
Vectorul implicat în transmiterea WNV este reprezentat de ţânţari din specia Culex, alături de alţi ţânţari ornitofilici. Rezervorul de virus este în primul rând aviar (inclusiv păsări domestice), precum şi animal (cai, câini). Începând cu 2002, a fost dovedită şi transmiterea prin transfuzii, transplant, precum şi transmiterea intrauterină (1).
WNV este un virion cu dimensiunea de 40–50 nm, sensibil la temperaturi mari, inactivat la 56°C în 30 de minute, iar la 0°C în trei săptămâni. Transmiterea se face prin înţepătura vectorului infectat (Culex pipiens, univitattus, molestus). Transmiterea orizontală este mecanismul principal de întreţinere a infecţiei, iar transmiterea verticală la vector asigură supravieţuirea virusului în populaţia de artropode în sezonul rece (7). (...)
Mai multe detalii în zairul nostru, Viaţa medicală.
