Când eram copil, tata mă lua cu el la
pescuit cu barca pe Mureş. Prima regulă pe care am învăţat-o de la tata a fost
să nu clatin barca: „În cel mai bun caz sperii peştii, iar în cel mai rău caz o
răstorni!“. Mărturisesc că, de când am citit propunerea MS şi CNAS privind noul
CoCa în asistenţa primară, mă tot întreb: „Ce le-o fi venit să clatine barca?“.
Medicina de familie funcţionează destul de bine. Nu suntem printre primii în
UE, dar în mod sigur suntem campionii detaşaţi din Balcani. Doctorii şi pacienţii
– relativ mulţumiţi, cheltuiala de la bugetul CNAS – relativ mică, deci de ce e
nevoie de o schimbare aşa de drastică? Elanul reformator al guvernului –
cabinete fără număr cu numai trei pacienţi, plata preponderent pe servicii,
80/20, nicio formă de evaluare a necesarului optim de medici pe un teritoriu
dat – mă face să cred că demonul capitalismului sălbatic a pus stăpânire pe minţile
gingaşe ale diriguitorilor sănătăţii româneşti. Dar să o luăm sistematic.
1. Plata cabinetului. Capitaţia nu e un ban
dat degeaba, după cum nici leafa pompierului nu e un ban dat degeaba. Capitaţia
ponderată pe grupe de vârstă e o formă simplă de plată „per caz“. Cei care au
pornit sistemul ştiau acest lucru şi se aşteptau să ai mai mult de lucru la
copiii mici şi la adulţii peste 60 de ani, de aici coeficienţii mai mari pentru
aceste grupe de vârstă. Toate sistemele bazate doar pe servicii au ajuns, mai
devreme sau mai târziu, la deficite majore sau chiar la faliment. Plata per
serviciu medical prestat duce la concurenţă acerbă, fragmentarea asistenţei
medicale, replicarea serviciului la diverse niveluri. Nimeni nu mai este răspunzător
de bunăstarea finală a pacientului şi toată lumea urmăreşte taxarea clientului.
În vest, toată lumea încearcă să scape de plata per serviciu şi se îndreaptă
spre capitaţie. Atât în SUA (Kaiser Permanente), cât şi în Marea Britanie
(NHS), s-a ajuns la o formulă numită proporţia de aur: 2/3 capitaţie, 1/4
servicii şi 1/10 ţinte terapeutice, în procente 65/25/10. Ţintele terapeutice
le stabileşte Ministerul Sănătăţii cam la doi ani şi au rolul mai degrabă să
atragă atenţia doctorilor asupra unor probleme medicale neglijate sistematic.
Ele trebuie schimbate pentru ca unii doctori să nu fie tentaţi să se ocupe doar
de acele boli, mai bine plătite, în detrimentul celorlalte. Ţările cu o lungă
tradiţie în medicina de familie încearcă, prin proiecte-pilot, o formă mai
rafinată de capitaţie – plata per caz rezolvat fie direct în asistenţa primară,
fie prin colaborarea cu ambulatoriul de specialitate sau spitalul. Desigur,
pentru asta ai nevoie de foarte multe date statistice, iar noi de abia începem
să le adunăm odată cu informatizarea sistemului. Deci, de unde graba? Şi mai
ales de ce 20/80 şi nu 21,75/78,25? Pe ce se bazează (vorba lui Moromete)?
2. Etica medicilor. Doctorii, în calitate de
corp profesional, nu sunt lacomi. Ei vor doar să o ducă bine şi nu au ţinte de
profit sau de vânzări precum bancherii, brokerii sau managerii. Tot americanii
(Kaiser Permanente) au descoperit că, de la un anumit plafon (modest-decent
pentru standardele americane), doctorii au refuzat să-şi sporească numărul de
pacienţi şi deci veniturile, preferând să se ocupe mai bine de cei pe care-i
aveau deja. Până la urmă, medicii sunt medici pentru că le place să îngrijească
oameni şi nu pentru că doresc să câştige bani cu orice preţ. Cu nivelul lor de
inteligenţă ar fi putut oricând să se facă bancheri sau manageri!
3. Tinerii doctori. Guvernul spune că
desfiinţează numărul minim de pacienţi necesari pentru a deschide un cabinet,
ca să faciliteze accesul tinerilor pe piaţa muncii. De ce acum? În ultimii doi
ani am avut cel mai mic număr de rezidenţi la medicina de familie, de când s-a
înfiinţat specialitatea. Deci nu e aşa o presiune pe piaţa muncii. Tinerii
medici nu vin la medicina de familie din cauză că e prost plătită, nu e
spectaculoasă şi înseamnă multă muncă de rutină. Deci ca medic de familie nu poţi
deveni faimos, nu te poţi îmbogăţi şi nici nu ai cine ştie ce aventuri
profesionale. Chiar dacă deschizi un praxis cu câţiva pacienţi, nu câştigi
suficient ca să-l şi poţi susţine suficient de mult ca să te menţii pe piaţă.
Praxisurile se vând şi se cumpără pe piaţa liberă şi niciun cabinet de medicina
familiei nu s-a desfiinţat prin retragerea titularului iniţial. În plus, băncile
tocmai au început să relaxeze condiţiile de creditare. Multe bănci au deschis
chiar divizii speciale pentru medici tocmai în acest scop. Deci de unde graba?
4. Diagnosticul final. Ca orice medic bătrân
şi cu experienţă, am să încerc să elaborez un diagnostic care să explice toate
manifestările patologice de mai sus. Acesta este doar un exerciţiu intelectual şi
sper ca maeştrii mei să mă ierte dacă o dau în bară. Un diagnostic unificator
poate fi foarte frumos, dar nu e obligator să fie adevărat în totalitate şi în
amănunt. Diagnosticul meu este că distinşii domni care ne conduc au primit
ordin să facă ceva ca să aducă bani la bugetul sănătăţii, altfel, „unde le stau
picioarele acolo le va sta capul“. Schema este relativ simplă: pun presiune pe
importatori să ieftinească medicamentele (se vede imediat la buget şi în
buzunarul pacientului!), dar pentru că acei domni sunt puternici, iar căile
Domnului neştiute, le oferim posibilitatea să-şi scoată pârleala înfiinţând lanţuri
de cabinete după modelul lanţurilor de farmacii. Că importatorii de medicamente
n-au voie în UE să aibă lanţuri de farmacii şi nici de cabinete – nu contează.
Se găseşte întotdeauna o mătuşă binevoitoare care să conducă dibaci o astfel de
afacere. Iar cabinete de vânzare vor fi, pentru că bieţii tineri cu câţiva
pacienţi nu au altă şansă decât să vândă.
Aferim, boieri dumneavoastră!
| Medicii de familie,
dar şi cei de alte specialităţi, interesaţi să publice la această rubrică sunt
invitaţi să ne scrie la adresa inprimalinie@viata-medicala.ro |
