Tulburările de gust, relativ frecvente la vârste mai înaintate, sunt mult subdiagnosticate în special deoarece pacienţii se adresează diverşilor specialişti pentru o patologie de organ, fără legătură cu starea limbii şi a simţului gustativ. Anamneza specialistului este rezumată strict la domeniul său de activitate. Bolnavii coronarieni, îndesebi cei stentaţi şi care primesc, între altele şi clopidogrel, îşi expun acuzele care ţin de starea inimii, problema ameninţătoare pentru viaţă, fără să facă vreo legătură între tulburarea gustativă şi medicaţie. Tulburarea de gust nu prezintă interes pentru cardiolog sau alţi specialişti din sfera medicinii interne, iar bolnavii se adresează foarte rar stomatologului, concepţia generală fiind că acesta se ocupă doar de starea danturii. Medicul de familie, la rândul său, presat de timp, nu leagă de regulă nici el ageuzia de medicaţie, ca posibil efect advers. Desigur, medicul care prescrie o anumită medicaţie are obligaţia ca la controalele ulterioare să chestioneze pacientul asupra efectelor adverse cunoscute, dar lista acestora este de regulă foarte lungă, iar timpul de anamneză limitat. Uneori, tulburarea de gust se asociază şi cu cea olfactivă, dar această asociere nu este frecventă. Calitatea vieţii depinde şi de gustul oferit de alimente şi bături, pe rafinamentele acestora se bazează întreaga artă culinară, atât de sofisticată. Un vârstnic suferind de ageuzie nu doar că nu se bucură de plăcerea mesei, dar, ca o consecinţă, se subalimentează, pierde în greutate, nutriţia deficitară antrenează şi anumite carenţe promovate şi de deficienţele digestive, viaţa i se pare mai anostă, înclină spre depresie, resimţind ageuzia ca pe o infirmitate în plus.  (…)