Odinioară personalitățile își comandau portrete. Îi plăteau pe artiști să-i imortalizeze în chipul cel mai plăcut pe pânză. Tablouri pe care urmașii trebuiau să le atârne pe perete și de la care să se revendice. Apoi au mers la meșterii fotografi.

Fiecare copil primea o bucată de carton, ușor de purtat într-un buchelar, și tot atât de lesne de folosit cu fiecare ocazie ce i se ivea. Unii acum își găsesc scriitori fantomatici care să le scrie biografia sau sună diverse reviste pentru a le găzdui figurile mult editate pe copertă.  

Dar sunt și oameni remarcabili care lasă să li se creioneze portretul, dau pană liberă artiștilor. Pensula, penița, creionul, de astă dată s-au aflat la Oana Bugeac, care s-a așezat față în față sau alături de acești specialiști și cărturari, și i-a ascultat.

I-a ascultat povestind. I-a surprins și emoționat. I-a aruncat în lăuntrul lor și i-a pus pe gânduri. Unii și-au dat jos mantiile academice, alții și le-au strâns mai bine. Au fost vulnerabili sau au fost excesiv de autoprotectivi ori reținuți.   

Tresăririle, pauzele, tăcerile, lacrimile nu pot fi înregistrate de aceste litere care se împreunează aici. Însă, le veți simți fără ca autoarea să le fi așezat atent, printre cuvinte, ca un colecționar de timbre care-și potrivește cu delicatețe timbrele îndărătul straifurilor clasorului.

Universității 16. Memorii selective (Editura „Gr. T. Popa”, UMF Iași, 2019) e o carte de interviuri diferite. Unele s-au realizat față în față, altele cu vreun coleg în preajmă și unele cu public restrâns. Lecturându-le realizezi că intervievatorul a venit pregătit la întâlnire.

Și-a dedicat un timp, înainte de interviu, dar și în conversație, pentru a-l înțelege pe interlocutor. Simți empatia sa. Nu e o luptă din care intervievatorul dorește să fie învingător, să iasă la atac, să extragă detalii-cheie, să scoată de la celălalt o afirmație pe care ar putea-o folosi ca titlu.

Sunt conversații despre viețile publice. Dar și fragmente dindărătul cortinei, pe care au simțit că trebuie să le pricestuiască. Zărim crâmpeie de copilărie, isprăvi neîmpărtășite public până acum, dar și istorii demne de repovestit. Este o carte de portrete la două mâini. Simți tușele când o citești. Realizezi când e mâna Oanei, dar și când intervine portretizatul.

În acest volum nu sunt întrebări la care autoarea știe deja răspunsurile sau întrebări adresate pentru a-i da prilej interlocutorului să se audă vorbind. Oana umanizează interacțiunea. Se simte participarea celuilalt, inclusiv la reinterpretarea unor pasaje din propria-i viață. Din primele pagini înțelegi că interviurile sunt despre persoana cu care vorbește și nu despre ea.

Cei cu care se află în dialog în aceste pagini sunt conștienți de faptul că sunt persoane publice. Dacă Oana nu făcea pasul dincolo de clișeu, cartea ar fi fost doar un manual de promovare. Sau o serie de CV-uri repovestite. Un șir de mari realizări, momente importante, distincții și recunoașteri.

Autoarea i-a transparentizat și a trecut dinspre imagine înspre om. Sunt pline bibliotecile și emisiunile de televiziune de carcase. Aceasta tinde să fie o carte unde omul își lasă uneori scafa și se cufundă în apă. Chiar dacă e rece. Sau poate că frige. Înțelege că adesea i-ar prinde bine modificarea temperaturii în care se scaldă.

Universității 16 nu este despre a lua și a da un interviu. A pune o întrebare și a primi un răspuns. În cartea de față auzi vocea expertului, dar afli și despre cum a fost viața acelui om... despre cum a fost într-adevăr viața acelui om.

Deschizând o carte de interviuri îți dorești să citești despre cum ți se deschid sufletele celor care îți vorbesc. Și să jinduiești a-l întâlni pe acel om. Și să rămâi cu bucuria de a-l fi întâlnit, chiar și așa, prin ochii, prin inima și prin mâna Oanei.

Dinspre Universității 16, numai de bine!