Debutul literar al Alexandrei Furnea a avut loc, la București, miercuri, 19 octombrie, în prezenţa directorului Editurii Humanitas, Lidia Bodea, a criticului literar Marius Chivu și a Melaniei Medeleanu, fondator al Asociaţiei Zi de Bine.

Creată ca un dialog între invitaţi, lansarea cărţii „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars” a adus în prim-plan lecţia binelui, după cum a subliniat Lidia Bodea:

„Din păcate, debutul Alexandrei nu este ficţiune decât în paginile de final, în acel epilog contrafactual, «what if?». E un debut jurnal, un debut confesiune-ecorșeu. Mi-e atât de greu să vorbesc despre această carte, pentru că îmi doresc ca Alexandra să nu fi trebuit să treacă prin ce a trecut”.

Alexandra Furnea speră că cititorii vor lua acest crâmpei din suferinţa ei și îl vor transforma într-un demers către o lume mai bună: „Jurnalul nu s-a născut din ură, din dorinţa de răzbunare, ca o vendetă (...). S-a născut din iubire. În primul rând, iubire faţă de cei care nu mai erau și care merită o voce”. În mod paradoxal, spune ea, cartea s-a născut din iubire faţă de România: „Vreau să cred că se poate să construim împreună o societate mai funcţională și, în primul rând, mai umană”.

În mesajul său, autoarea a adăugat că „Jurnalul lui 66” este în primul rând un demers de reumanizare a societăţii românești, de întoarcere la valori fundamentale, „pe care, din cauza disfuncţionalităţilor și a greutăţilor prin care am trecut în toţii acești ani, ca societate, le-am pierdut și nu reușim nici acum să le recuperăm foarte ușor”.

„Spitalul nevindecării”

Autoarea „Jurnalului lui 66” a făcut un exerciţiu aproape inuman – „să stai și să scrii în timp ce aproape că nu trăiești” – a adăugat criticul literar și scriitorul Marius Chivu. El a amintit că tânăra „a scris probabil cea mai grea carte care i-ar fi fost dat vreodată s-o scrie”, din ipostaza de pacient. Totodată, le-a explicat celor prezenţi cât de importantă este cartea din perspectivă literară. „Remarcabil pentru mine este felul în care ea, din ipostază de pacient, reușește să redea, în capitolul «Spitalul nevindecării», durerea, șocul și spaima, coșmarurile, indignarea, revolta, resemnarea. O suită de sentimente și de reacţii care sunt foarte greu de exprimat fără să cazi în melodramă”.

I-a plăcut și că jurnalul are o formă de poezie „pe care nu știu dacă am mai întâlnit-o în literatura română. E o poezie a macabrului senzaţională! Te sfâșie și, în același timp, îţi place. Sunt fraze îngrozitoare, dar de fapt sunt splendide formulările ei. Asta e foarte greu pentru cineva care trăiește o asemenea experienţă, să poată să o și scrie”. Genul acesta de experienţe sunt, în general, scrise de oameni care le inventează, a mai precizat criticul literar: „Pe mine m-a uluit din prima suprapunerea asta de viaţă trăită și de viaţă scrisă. Mă bucur că s-a întâmplat așa”.

Revolta, scânteia care a dat naștere poveștii

Primul text din „Jurnalul lui 66” s-a născut în 2017. Autoarea își amintește că înainte de comemorarea victimelor, la televiziunile din ţară abundau reportajele despre Colectiv: „Foarte multe dintre ele încercau un soi de răscumpărare a sistemului medical, erau realizate pe un ton laudativ. Uitându-mă la unul dintre aceste reportaje, am simţit că mă sufocă revolta. Că absolut tot ce am trăit în acele zile în spital s-a întors ca o fantomă, să mă bântuie și să mă frământe”.

Simţind că acel trecut-fantomă nu îi permite să meargă mai departe, s-a decis să scrie acel prim text, noaptea, „cu foarte multă revoltă în suflet”. Nu s-a gândit mult la ce se va întâmpla după, așa că l-a postat imediat pe social media.

„Foarte mulţi oameni mi-au scris să îmi spună că nu știau că a fost atât de rău. Atunci am avut revelaţia faptului că se reușea, într-un fel sau altul – nu aș folosi cuvântul mușamalizare – estomparea tragediei”, spune ea. De atunci, a devenit o misiune pentru tânără să ducă până la capăt acest text și să îl transforme în ceva mai mult,
într-o poveste unitară a Colectivului, „așa cum l-am trăit eu și cum s-a răsfrânt asupra mea”.