Prefața este semnată de acad. Constantin Popa, iar postfața de prof. dr. Ion I. Bruckner. Autorii aduc argumentate omagii acestei forme de învățământ secular „acum istorie” („Motivația temei”, la p.15), fără să fie însă clar pentru noi în ce fel, prin pozițiile avute în trecut și astăzi în corpul didactic universitar, dar și în administrație au încercat să se opună aneantizării „excepționalei forme de pregătire profesională”.

        În România, externatul și internatul în spitale datează din 1860, meritul revenindu-i în primul rând lui Carol Davila, „import” fericit pentru țara noastră, în Franța de unde venea, internatul fiind introdus din 1802. În Europa, originea acestei forme de învățământ exista încă de prin 1732, locurile ocupându-se prin concurs.

        Autorii monografiei mai sus citate disting următoarele etape în evoluția internatului: 1860-1919 – internatul clasic, organizat după exemplul francez; 1919-1945 – etapa maturizării organizatorice și a constituirii Asociației Internilor din Spitale; 1945-1978, etapa diversificării internatului; 1978 – generalizarea internatului „sub forma anilor de stagiatură, de fapt, practic anul de sfârșit al drumului glorios al acestei unice instituții a medicinei și farmaciei românești”.

        În capitolele următoare sunt dezvoltate aceste etape, citând documente, clasificări, crearea Asociației Internilor: actul constitutiv din 1918 (ședința inaugurală – 21 februarie 1919, în Amfiteatrul Spitalului „Colțea”) salvat miraculos de la distrugerea documentelor din perioada, să o numim: proletcultistă; funcțiile Asociației, înființarea unei biblioteci și numele corifeilor îndatorați internatului pentru profesionalizarea lor temeinică.

        Emoționant este „Omagiul adus colegilor căzuți la datorie” (unul dintre următoarele capitole) în timpul Războiului de Independență, al Primului Război Mondial, crearea revistei „Spitalul” și, în 1938, a „Gazetei Internilor”. Sunt citate numele unor medici români care au devenit interni ai unor renumite spitale franceze, precum și activitatea meritorie și diversificată a Asociației Internilor din Cluj și din Iași.

        În 1971 are loc o „reorganizare” a internatului: durata – 3 ani, începând din anul al șaselea de facultate; diversificarea grupelor de internat. La terminarea internatului – în grupele alese inițial, absolvenții se puteau înscrie la „secundariat” (actualul rezidențiat). Se amintește, cam în treacăt, că în perioada comunistă, între probele la admiterea la internat „regulamentul” prevedea un element nou: avizul politic și proba de activitate social-obștească (sic).

        „Istoria externatului și internatului începe să se cutremure” începând din 1964 (p. 100 și urm.), prin varii „reorganizări” neinspirate: „conceptul” de generalizare a externatului – stagii de pregătire a studenților din anii terminali (ceea ce desființează concursul de admitere). Mulți șefi de clinici au criticat aceste, în realitate, stagii de practică prin spitale (numărul mare al „externilor”; puțini îndrumători; prezența aleatorie la stagii; lipsa obligației de a participa la gărzi etc.). Iar internatul recruta un număr limitat de studenți și dura doi ani consecutivi celor șase de studiu. Numărul potențialilor specialiști era astfel împuținat.

        Printr-un Decret din 1978 (și alte „normative” ulterioare, pline de ambiguități) se generalizează și internatul. „Se încheie această istorie exemplară a internatului (…) care se desființează ca instituție, prin generalizarea sa, și se transformă într-o succesiune de stagii practice obligatorii”, conchid autorii.

        Lucrarea de față cuprinde mărturii ale multor personalități (profesori de ieri și de azi) care au experimentat cu succes această formă de învățământ, din păcate defunctă.