O analiză comentată în numărul din iulie al British
Medical Journal – ediţia în limba română – arată că în Marea Britanie
copiii de 10–15 ani văd la televizor cu 10% mai multă publicitate la alcool
decât părinţii lor, procent care ajunge la 50% pentru băuturile alcoolice
aromatizate (aşa-numitul alcopop). Situaţia este în realitate chiar mai
alarmantă, ţinând cont de dezvoltarea reţelelor de socializare – utilizate cel
mai frecvent de tineri –, pe care specialiştii în marketing pentru alcool le
exploatează cu un impact mai greu de cuantificat decât pentru mijloacele convenţionale.
Numeroase studii au dovedit deja că marketingul pentru alcool sporeşte (ne)şansele
ca adolescenţii să se apuce de băut ori să bea mai mult, iar autoreglementarea
industriei – frecvent folosită de fabricanţii şi vânzătorii de produse nocive
ca strategie de evitare a unor reglementări, posibil mai stricte, ale
guvernelor – este un eşec. „Interdicţia totală a publicităţii şi sponsorizării
pentru alcool“ ar fi deci esenţială.
Un alt editorial discută măsurile propuse de
două organizaţii medicale britanice ca răspuns la ameninţările la adresa sănătăţii
publice reprezentate de obezitate. Astfel, Colegiul Regal al Medicilor propune,
printre altele, dezvoltarea medicinii bariatrice ca supraspecializare, îmbunătăţirea
educaţiei medicilor generalişti sau investiţia în cercetarea dedicată identificării
unor soluţii farmaceutice şi chirurgicale de tratament – o abordare nesatisfăcătoare,
cred autorii articolului. În schimb, Academia Colegiilor Regale ale Medicilor
vizează nu atât instruirea clinică şi practică a personalului, cât „mediul
propice apariţiei obezităţii, prin încurajarea consumului de alimente nesănătoase
şi reducerea activităţii fizice“. Pintre acestea – interzicerea promovării
alimentelor nesănătoase în intervalul orar accesibil copiilor, adoptarea unei
taxe pe băuturile îndulcite cu zahăr, realizarea de spaţii verzi pentru încurajarea
sportului, reducerea numărului de restaurante fast-food în jurul şcolilor.
Guvernul, se pare, sprijină însă în continuare tactica păguboasă, mai sus
amintită, a autoreglementării.
Rezistenţa la
antibiotice este o temă frecvent discutată dar parcă mereu neluată în serios,
fiind, conform unei analize publicate de BMJ, „o victimă a politicii sanitare
bazate pe dovezi, ce acordă prioritate problemelor de sănătate în funcţie de
costurile economice implicate şi de profitabilitatea intervenţiilor“. Nu există
prea multe cercetări cu privire la costul acestui fenomen la nivelul societăţii,
însă cel mai „alarmist“ dintre acestea, realizat în SUA, avansează o sumă de
câteva zeci de miliarde anual, mult sub costurile bolilor cardiovasculare,
musculo-scheletale, cancerului, diabetului sau bolii Alzheimer, printre altele.
Aceste cercetări nu ţin însă cont de faptul că antibioticele sunt integrate în
multe domenii ale asistenţei medicale, şi deci că „rezistenţa nu este doar o
problemă a bolilor infecţioase – ea ţine şi de chirurgie, de oncologie, de
sistemul medical în general“. Aşadar, costurile „reale”, imposibil de
prognozat, sunt cele cu care s-ar confrunta lumea lipsită de-a dreptul de
antibiotice eficiente. O lume întoarsă, din neglijenţă, la realităţi ale secolului
al 19-lea. 
