Cine
își imaginează că medicii din sistemul public mai practică o profesie liberală
se înșală amarnic: oricât de dureros ar fi, statutul nostru migrează – încet,
dar sigur – către cel de funcționar. Aceasta nu e o problemă locală, acum
câțiva ani, la o întâlnire cu medicii europeni, colegii occidentali se plângeau
de aceeași situație. Practic, relația contractuală bazată pe „banii invizibili”
pe care îi presupune medicina publică amendează statutul tradițional al
profesiei noastre.
De
ce stau lucrurile așa? Din cauză că actul medical își pierde individualitatea,
medicina devenind tot mai mult un proces „industrial”. Medicina contemporană nu
mai are de-a face cu relația medic-pacient, ci cu cea instituție-pacient, ba
chiar sistem-pacient, ambele foarte dragi economiștilor din zilele
noastre. Nu ne propunem să analizăm corectitudinea noii paradigme, dar nu putem
să nu amintim că sistemul DRG nu și-a propus niciodată să evalueze travaliul
medicului, ci doar costurile sistemului, ceea ce dă medicului doar rolul
unui banal efector al politicilor sanitare, fie ele publice sau private.
Medicii
occidentali au resimțit această schimbare atât prin scăderea veniturilor, cât
și prin deprecierea imaginii profesiunii medicale. Spre deosebire de
statele din estul Europei, țările occidentale au îndulcit pilula, continuând
să-și plătească medicii conform unei grile de salarizare apropiate de
importanța socială a profesiei. Nu e cazul în România însă – noi moștenim o
salarizare funestă, care s-a rostogolit de-a lungul celor 28 de ani post-1989
și care a determinat absurdități salariale: unde mai vedem medici la sfârșit de
carieră mai prost plătiți decât șoferii anumitor bănci sau decât procurorii
stagiari?
Malpraxis
politic
Rezultatul?
Exodul medicilor către țările care îi vor plăti mai bine. Rezultatul exodului?
Sistemul nostru de sănătate se prăbușește, iar România devine campioana
tuberculozei și a mortalității infantile. Rezultatul prăbușirii sistemului de
sănătate? Învinuirea personalului medical – cu alte cuvinte, malpraxisul nostru
politic nu se preocupă să se adreseze cauzei, ci doar să găsească țapi
ispășitori pentru propria-i incompetență. Să nu uităm că malpraxisul politic
românesc din domeniul sanitar n-a fost sancționat niciodată. N-am văzut niciun
director, ministru sau prim-ministru tradus în fața legii pentru nenumăratele
cazuri de mortalitate evitabilă prin vicii de sistem, care, adunate, pot
constitui un cap de acuzare asimilabil unui genocid prin dezinteres.
Și
noi, medicii, suntem vinovați: suntem vinovați prin tăcere. Un coleg
spunea cândva că, atât timp cât vor persista plățile informale, medicul va
rămâne o ființă tăcută, aceasta fiind, probabil, una din cauzele care îi
determină și pe decidenți să nu ia măsurile de corecție necesare în ce privește
veniturile noastre. „Lasă-i, domnule, că se descurcă” trebuie că-și spun,
alăturându-se corului mass-media care clamează doar aceste tipare
comportamentale nefaste, generatoare de audiență. Prea puțini politicieni
admit că rezolvarea problemei plăților informale nu poate fi realizată decât
prin creșterea veniturilor, neținând cont de experiența Poloniei, care a dublat
dintr-o bucată salarizarea medicilor, stingând mai multe probleme: exodul
personalului s-a redus, mulți medici s-au întors din Occident în țara de
baștină, iar plățile informale s-au redus simțitor.
Negocieri
pentru nimic
Paradoxal
e faptul că numărul medicilor din România nu este atât de mare, iar corecta lor
salarizare n-ar implica un dezechilibru bugetar. Cu toate astea, în locul unei
salarizări corecte, clasa noastră politică preferă șase milioane de cetățeni
lipsiți de capacitatea de a se adresa unui sistem din ce în ce mai deficitar în
ce privește numărul medicilor.
Negocierile
privind salarizarea corpului medical au un istoric aparte. Sub mandatul
premierului Boc, discuția despre grila de salarizare avea loc laolaltă: medici,
transportatori, pietrari, profesori, mineri etc. Fără a dori să minimalizăm
importanța altor categorii profesionale, n-avem cum să nu arătăm că în
atmosfera de negocieri „la grămadă” este complicat să-ți faci auzite puncte de
vedere specifice, cu atât mai mult cu cât medicii au de luptat cu o imagine
deficitară. În concluzie, premierul Boc n-a rezolvat problema – ce-i drept, n-a
rezolvat-o nimănui, ba, mai mult, președintele Băsescu i-a îndemnat pe medici
să plece din țară dacă nu le convin salariile.
Un
alt prilej de negocieri a fost în timpul guvernării hibride PNL + PSD. Câte
promisiuni, câte vorbe bune... Procentul din PIB pentru medicină avea să
crească, veniturile medicilor așijderea, ba chiar se preconiza și o nouă lege a
sănătății. De astă dată nu s-a mai negociat la grămadă, dar rezultatul a fost
același: nimic!
Prioritate
națională?
Veniturile
medicilor au înregistrat creșteri semnificative abia în timpul mandatelor lui
Nicolae Bănicioiu și, mai ales, Vlad Voiculescu, când, pe lângă presiunea
sindicală, dar și a medicilor constituiți într-un ONG, am avut de-a face cu
decidenți ce simțeau că scaunele le luau foc – deficitul de personal devenise
evident, așa că întrebarea era: mai aveau, oare, românii cu cine să facă
reforma sănătății sau erau condamnați la o medicină ineptă, impracticabilă în
absența profesioniștilor?
Iată
că a sosit și ultima șarjă de politicieni, un neo-PSD, care, aidoma celor ce
i-au precedat, spuneau că „medicina este prioritate națională”. Că deficitul
personalului calificat i-a preocupat, e o realitate – au lansat semnale pe
toate canalele că medicii trebuie să rămână în țară și că pentru asta trebuie
să fie plătiți corect. Bunele intenții nu i-au ținut mult însă: în vara acestui
an a apărut (pe surse) un document din care reieșea că MS intenționa să-i
oblige pe medici să efectueze 48 de ore de lucru pe săptămână. Toate
demersurile sindicale pentru a contracara această intenție s-au izbit de un
zid. Nu-i mai puțin adevărat că sezonul concediilor a împiedicat coagularea
unei acțiuni a medicilor, lucru la care au contribuit și promisiunile, lansate
tot pe surse, din partea comisiei de sănătate a Camerei Deputaților, promisiune
conform căreia „orele de gardă efectuate peste norma de 35 de ore pe săptămână”
vor fi plătite corect.
Programul
de 48 de ore
De
fapt, în ce privește obligativitatea programului de 48 de ore, avem de-a face
cu două probleme. În primul rând, este aspectul de principiu și,
totodată, „de acquis”: de ce să fim discriminați, de ce să fim singura
categorie profesională din România obligată să lucreze 48 de ore pe
săptămână? În al doilea rând, există un aspect financiar: dacă cele 48 de
ore obligatorii reprezintă, de fapt, portița prin care decidenții își
propun să ne oblige la muncă forțată?
Temerile
noastre au obiect, să fie clar! Un fost ministru PSD a stabilit cu ani în urmă,
din vârful pixului, că toate gărzile sunt obligatorii, încălcând atât
Codul Muncii cât și Directiva europeană a timpului de lucru. Altfel spus, PSD
are antecedente de comportament discreționar, aspect pe care aproape că n-are
sens să-l mai subliniem. Revenind la articolul legat de obligativitatea celor
48 de ore de lucru pe săptămână, să amintim că la această prevedere acum două
luni se adăuga și faptul că veniturile „extraordinare” promise în campania
electorală erau doar praf în ochi: mutarea șarjelor sociale și regulamentul
de sporuri le anulau în totalitate. În consecință, în luna octombrie,
sindicatele au repus pe tapet problemele salariale. Lucru ciudat, cel care a
dat curs reluării negocierilor a fost însuși premierul Tudose, drept care am
avut o primă întâlnire la sediul Guvernului. La negocieri, stupefacție:
decidenții nu realizau (sau se făceau că nu realizează) că promisiunile lor nu
au un corespondent real. Mai mult, ministrul sănătății tot încerca să mute
problema: „Doctorii pleacă prea devreme din spital”, ne tot reproșa, dar când
l-am întrebat ce măsuri administrative a luat împotriva cazurilor punctuale pe
care le-a amintit, a ridicat din umeri, dovedind că nu era la curent cu
prevederea conform căreia un medic poate pleca acasă după gardă, și că nu era
la curent nici cu faptul că sute de colegi de-ai noștri stau ore în șir peste
program fără a fi plătiți. Ca fapt divers, trebuie să știți că a sta fie și
o singură oră peste programul trecut în pontaj reprezintă „muncă nedeclarată”
și că, în cazul în care inspectoratul teritorial de muncă este sesizat,
situația se concretizează în amendarea managerului. Mai mult, recidiva la acest
tip de practică este sancționată cu proces penal. La aceste observații,
ministrul iarăși nu a răspuns, la fel cum n-a răspuns nici la propunerea de a
introduce turnichete în spitale, pentru a certifica numărul de ore petrecut de
medici la serviciu.
Negocieri
și calcule
Revenind
la respectiva ședință de negocieri, la care a asistat și prof. dr. Florian
Popa, în calitate de consilier al premierului, mai trebuie amintit un singur
lucru: până când nu s-a luat o coală de hârtie și nu s-au făcut calcule cu
creionul, reprezentanții ministerului muncii, al celui de finanțe, al
dialogului social și al sănătății, au susținut sistematic că veniturile din
medicină vor crește. Hârtia le-a arătat însă că se înșală, motiv pentru care
vicepremierul Ciolacu, prezent la discuții, a întrerupt ședința îndemnându-și
subordonații: „Refaceți calculele, nu vedeți că le-ați greșit?”, a spus domnia
sa, părăsind ședința.
La
a doua rundă de negocieri a participat însuși premierul. Simplificând,
problemele în litigiu erau aceleași: obligativitatea celor 48 de ore/săptămână
și regulamentul de sporuri, care ne aducea în situația de a nu mai dispune
decât de sporuri de 1%, ceea ce era sinonim cu o scădere drastică a
veniturilor. Prim-ministrul a fost tranșant în ce privește problema celor 48 de
ore: „E un aspect ilegal”, a zis acesta, propunând întâlniri tehnice
ulterioare. La acestea, MS a avut o atitudine bizară. Solidaritatea Sanitară
ceruse în repetate rânduri datele legate de nivelul de salarizare al
angajaților, însă acestea ne-au fost refuzate sistematic – la fel s-a întâmplat
și acum, fapt ce ne-a împiedicat să efectuăm calcule corecte de impact. Cu
toate acestea, s-a obținut un punct semnificativ din lista revendicărilor și
anume cel legat de sporuri, în sensul că nu aveau să fie plafonate la 1%, ci
vor fi acordate la nivelul de bază al salariului (atenție!) de la 1 ianuarie
2018. Problema spinoasă a celor 48 de ore obligatorii, însă, a primit o
corecție ambiguă: „până la 48 de ore”, iar la contraargumentele noastre
am primit explicații aiuritoare. „Dar noi n-am promis venituri, noi n-am
promis decât salarii!”, a zis ministrul sănătății, excedat, semnalând reaua
intenție, din moment ce devenise evident că veniturile riscau să fie inferioare
celor din anul precedent. „N-o să putem asigura continuitatea gărzilor dacă nu
vă obligăm să lucrați 48 de ore pe săptămână”, s-a mai spus acolo, ba chiar s-a
ajuns la justificarea: „Poate c-o să mai vreți să stați și voi pe-acasă cu
familiile și copiii (sic!) – de unde să vă scoatem ca să munciți?”.
Întrebări
și bănuieli
Drept
care a urmat o nouă rundă de negocieri, patronată de premier, în care am bătut
palma, inclusiv în problema celor 48 de ore obligatorii pe săptămână. Ministrul
sănătății, însă, care a primit dispoziția de a organiza o întâlnire tehnică
pentru a redacta acordul, n-a făcut nimic: nici întâlnire, nici discuții,
nimic! I-am trimis varianta noastră de text, numai bună de introdus în Legea
salarizării, dar, în afara faptului că documentul nostru a primit un număr de
înregistrare la MS, nu s-a mai auzit nimic.
Ce
semnificație are acest fapt? În ce ne privește, ne-am pus mereu problema că
cele 48 de ore de lucru obligatorii pe săptămână ascund intenția nemărturisită
a ministrului sănătății de a acționa financiar asupra medicilor (citește: scăderea
veniturilor!), cu atât mai mult cu cât explicațiile furnizate de reprezentanții
săi nu ne-au convins de contrariu. Să mai spun că aceștia au invocat ITM, care,
pasămite, ar acționa în teritoriu pentru a recupera banii pe gărzile
efectuate deja, în număr excesiv? Să mai spun că n-am primit răspuns
la remarca noastră că ITM va reacționa la fel de drastic și în ce privește
obligativitatea celor 48 de ore/săptămână? Să mai amintesc că există o
prevedere legală conform căreia plata gărzilor se efectuează în limita
bugetului spitalului și că tocmai acest buget al spitalului este cel mai
frecvent amputat de CNAS, expunându-ne la abuzul managerilor care vor dori
să-și asigure bugetele pe spinarea muncii noastre forțate?
Practic,
temerea noastră este că cele 48 de ore de lucru obligatorii nu sunt decât calea
prin care decidenții nu ne vor plăti munca. Bănuiala noastră a fost întâmpinată
cu scepticism, dar cum să nu fim bănuitori din moment ce premierul a tranșat
problema de două ori în favoarea noastră (în favoarea legalității, de
fapt), iar acest lucru nu a căpătat o formulare în Legea salarizării? Mai putem
avea încredere în niște parteneri de discuție care își încalcă promisiunile? De
ce încalcă ministrul Bodog acordurile, de ce refuză să redacteze un articol de
lege în conformitate cu Codul Muncii și cu sarcina primită de la premier?
Când
pacientul riscă să moară
Mă
tem, însă, că toate aceste discuții se vor perpetua. Dacă nu vor fi cele 48 de
ore obligatorii, va fi altceva, pentru că, în fond, toate aceste aspecte
trebuie să facă obiectul unei noi Legi a sănătății, unei reforme reale,
clamată de toată clasa politică fără ca nimeni să ia, totuși, taurul de coarne.
Pe de altă parte, cum s-ar putea face o reformă a sistemului sanitar de la
alt nivel decât de la nivel de premier sau președinte? A lăsa reforma
sănătății pe mâna ministrului de resort e echivalent cu a da cu reforma de
pământ, din moment ce respectivul ministru ar trebui să se lupte pentru
resursele necesare reformei cu colegii de cabinet, inclusiv cu miniștrii „de
forță”, cu ministrul apărării și cu cel de interne, de pildă, care l-ar mânca
cu fulgi cu tot. La acest argument, să adăugăm unul istoric: doar premierii
și președinții fac reforme sanitare reale. N-o să-i amintesc pe marii
politicieni ce s-au încumetat la asemenea întreprinderi, dar o să-mi permit
să-i dau un sfat celui (sau celei) care va iniția o nouă Lege a sănătății în
România: ce-ar fi să pună de-un think tank? Ce-ar fi să adune la un loc
mințile luminate din managementul sanitar? Să le dea casă și masă, să le dea
niște ținte precise și termene și să-i verifice periodic pentru a vedea încotro
o iau. O singură chestiune n-ar trebui să uite: înființarea unor asigurări
private de sănătate decuplate de CNAS.
Cât
despre privați, să nu se sperie! În felul acesta, n-ar face decât să intre în
normal. După debutul relativ imoral prin care și-au clădit afacerile, adică
prin plată dublă, cea directă a „clientului” plus cea decontată de CNAS,
funcția sectorului privat de la noi a devenit inconturnabilă: ei rezolvă deja
probleme publice de sănătate și a-i reteza acum ar fi o greșeală teribilă, care
ne-ar duce în colaps. Pentru viitor, însă, corect ar fi ca sursele lor de
profit să provină din sisteme distincte de asigurări, cu adevărat private.
Până
atunci, a accepta formularea celor 48 de ore de lucru obligatoriu pe săptămână
n-ar fi altceva decât a accepta o încălcare a principiilor, a legilor și a
recomandărilor europene, iar dacă principiile noastre sunt prea diluate,
gândiți-vă că, la ce clasă politică avem, nu ne putem aștepta decât că cineva,
într-o bună zi, o să ne taie banii pe munca efectuată... Nu de alta, dar au ei
alte scopuri cu banii – cum să plătească munca? În fond, nu suntem decât niște
amărâți de cetățeni, niște generatori de costuri și nimic altceva.
Soluția
nu e decât una: să nu-i lăsăm s-o facă. Avem la dispoziție demisia în bloc în
variile ei forme, și, la nevoie, greva, pentru că, orice medic o știe, când
pacientul riscă să moară, se practică operații eroice, iar în cazul nostru,
pacientul este sistemul public de sănătate.
