resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Unde sunt medicii?

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 19 Mai 2017
     Două chestiuni, creangă dintr-una, îmi stau în minte în ultima vreme. Primo: mi-am exprimat public revolta față de recentele pulsiuni teocratice ale României, țară care – în lipsă de altceva mai bun – e guvernată cu fața la icoane și gândul la moaște. Propunerile de modificare a constituției privind definiția familiei au trecut ca prin brânză, parlamentar vorbind. De ce? Pentru că niște cetățeni s-au coalizat și au propus că, de vreme ce sunt mulți, pot decide ce înseamnă familie, dar mai degrabă ce nu e. Mândră-i mulțimea, dar mare-i cârmaciul? Ce treabă are societatea să limiteze definiția „familiei” la o formă ermetică entitar și identitar, străpunsă de taina căsătoriei, dar nimic în plus? Ipocrizia evlavioasă a prelaților, dublată de hulpăvia ecumenismului, s-a izbit ca talazul de indiferența tuturor celorlalți. Adică noi. Când vine vorba de incluziune, de toleranță, de proactivitate, de intervenție în treburile cetății, comunitatea medicală (și nu e singura, nici psihologii nu sunt cu mult mai breji) trăiește sub propriile apăsări. Cât să-i mai pese de restul?
     Să luăm, spre începere, chestiunea homosexualității. Memoria nu mă înșală când mi-aduc aminte de primele mele polemici cu onorați profesori de la UMF „Carol Davila” privind „cestiunea” minorităților sexuale. Stimabila-mi magistră în ale pedopsihiatriei insista, cu verb și vâltoare, că această „abominație” e sursă veșnică de contagiune, dar și o pantă alunecoasă spre alte parafilii. Căci, dacă „legalizăm” parapraxia poporanismului (ghici ghicitoare ce-i), ce-ar putea urma? Zoofilie la liber? Pedofilie? Sfântă indignare!
     Drept urmare, folclorul și-a păstrat cald cuib în mintea doctorului fabricat în România, fie el și deschis la alte lumi, alte meleaguri, dar asta doar când merge-n drum spre acolo. Căci înapoi la el, la el acasă, cântă cum zice satul. Aidoma armatei, noi nu știm, spre exemplu, câți medici gay sunt în România, care e statutul lor și dac-or fi cumva discriminați. Când punem coiful și aripa de înger și-o ardem în salvări, trebuie că respectivii n-au brumă de devianță prin colțuni. Ai neamului sunt, iar neamu-i ortodox. N-ai să vezi vreun doctor erou și gay în același timp.
     Niciodată, în istoria-i sfertoseculară recentă, nu s-a putut pronunța Colegiul Medicilor din România cu privire la această realitate simplă: homosexualitatea nu e o boală, e o variantă biologică, psihologică și socială a normalității. Una cu care te naști, cam cum te naști cu destin de alopecie, pistrui sau ochi albaștri. Dar această pudoare dublată de fantezie medievală a făcut ca forul nostru superior, discret cum e, să nu se bage în fondul și fundul problemei. Și asta deoarece, cum o spunea un fost ministru al sănătății într-o discuție avută mai an, „multe lucruri am făcut noi în reforma sănătății cu ajutorul Bisericii. Fără acordul lor, suntem praf”.
     Secundo, lucrurile se încurcă macabru când vine vorba de universul fluidității de gen. Ai
Publicitate
ci, numărul medicilor minim informați e mai mic decât lunile anului, lucru pe care am putut să-l constat anul trecut, la o întâlnire a Asociației pentru Medicina Sexualității din România, când am discutat un astfel de caz, pe care-l păstorea o colegă psihanalist, în speță acela al unui copil transgender.
     Acolo unde toată lumea merge, treptat, spre depatologizare, facilitarea de acces spre servicii, renunțarea la terapii „conversive”, creșterea incluziunii sociale și alte lucruri, toate familie cu bunul-simț, România tace și-și face cruci. Nu știm câți transgenderi trăiesc pe meleagurile noastre. Pot fi sute, pot fi mii. Numărul lor îndesește, pe nedrept, rândurile populației psihiatrice, unde, iarăși pe nedrept, sunt tratați pentru afecțiuni comorbide, prevenibile, cum ar fi depresia, anxietatea, fobii sociale și specifice. Statul le scuipă semințe în cap, dimpreună cu Biserica, această mamă matrioșcă a sufletelor noastre, care le dă de ales fie să intre în rândul lumii și să accepte că sunt bolnavi (ceea ce nu sunt, dar devin), fie să ardă în focurile iadului, dimpreună cu toți semenii lor.
     Protocoalele noastre privind sănătatea comunității transgender din România sunt, în cel mai bun caz, proaste. De fapt, nu sunt. Colegiul, asociațiile profesionale, noi ăștia care încă n-am plecat brambura, deci practicăm medicina în România, toți se feresc ca dracul de tămâie de această chestiune. Între timp, oamenii își comandă hormoni de pe Internet. Fac tranziție pe scheme de le găsesc pe motoare de căutare sau împrumută de la prieteni. Își asumă riscuri, unele dintre ele letale, într-un microcosm paralel cu „medicina” noastră. Își găsesc câțiva doctori care, dincolo de bune practici, uneori în plin malpraxis, le dau sfaturi sau le scriu rețete pentru tot ce înseamnă tranziție hormonală masculin/feminin sau invers. Se susțin mai mult unul pe celălalt. Când vine vremea să facă tranziția juridică, începe Golgota umilinței, cu expertize și contraexpertize. Fapt e că foarte puține dosare ajung vreodată în rezoluție. De chirurgie nici nu mai vorbesc, c-ar însemna să aduc aminte de un caz de-al doctorului Lascăr, intrat în istorie, dar și de-un altul, mai recent, de la spitalul de chirurgie plastică (și de arși în același timp), toate făcute prin găurile plasei legislative. Care plasă legislativă, după cum rezultă, se face pe bază de plebiscit și coalizare. O coaliție de nărozi, dar nu contează! O coaliție, totuși, acolo unde medicii sunt o adunătură sau cel mult o rețea de singurătăți.
     Piața zvonurilor spune că, după modificarea Constituției, actualul guvern intenționează să facă un „referendum” privind reglementarea parteneriatului civil în rândul minorităților sexuale. Cam pe la toamnă. Să vezi atunci tunete și vuiete, cum se vor înfoia toate matracucele neamului! Iară noi, medicii, nu suntem cu nimic deasupra. Consimțim, în nesimțire și apatie, că mai nou unele adevăruri, unele pentru care alții au muncit din greu, cu greu și împotriva ignoranței, să revină la o stare în care gloata face legea, în care o mie de minți în întuneric fac, aritmetic, mai mult decât una luminată. Unde e Colegiul? Unde sunt endocrinologii, să aibă grijă de pacienții lor? Unde sunt pediatrii? Unde sunt societățile profesionale? Răspunsul meu sur e: majoritatea plimbă discul și organizează șezători. Medicina nu e politică. Sănătatea nu e rezultatul unui vot între oi îmbrăcate în haine de oaie. Suntem obligați moral să ne respectăm jurământul, menirea hipocratică, suntem datori să stăm lângă pacienții noștri, dar și alături de cei care sunt victimizați, stigmatizați, aruncați la colțul conversației de pălmași infatuați de o restaurație talibană, una care n-are loc de seamăn, câtă vreme seamănul nu e cu cruce la gât și cu pomana în altar.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală