resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Unde ne e menirea?

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 23 Septembrie 2016
Unde ne e menirea?
    Acum mulți, mulți ani, atât de mulți încât se numără vieți prin ei, aveam o mânză murgă. Era la ceas de crepuscul, când ne-a trezit tata, în frigul dimineții, să venim să vedem minunea nașterii. Ghemotocul s-a desțelenit din plasele facerii. S-a ridicat șovăielnic în patru, în respirațiile noastre proptite. Și s-a dus la țâța iepei. Mirosea a fân, a grajd, a răsărit de soare. I-am spus Lizuca. Fiecărui animal nobil din curte îi dădeam un nume în acel ev, înainte de nașterea lumii. Mai puțin driganelor, porcilor, găinilor și mâței negre care dispărea, seară de seară, sub mașina de gătit. Ne-a picat drag de ea și până și tata, crescătorul de cai rece, calculat și cazon, ne trezeam că mai scoate din chimir câte o bucată de măr pe care i-o dădea cu o așchie de zâmbet în colțul gurii. Iară noi, băieții, o alintam. Rânitul grajdurilor devenise o ocupație concurențială, cine nimerea la cai era considerat norocos pentru că, între două lopeți și o mătură, mai apuca s-o mângâie pe greabăn, după urechi, s-o ia în brațe ca pe-un camarad de rai. Lizuca s-a ridicat spre mânzie mai lent decât alți mânji, era minionă, delicată și de-un spirit zănatec, aidoma nouă. Seara, când se trăgea ciurda înapoi, stăteam în capul satului c-o joardă de salcă și-un codru de pâine și-o așteptam, tiptil, să vină.
    Dar apoi s-a lovit. Într-un șanț de irigații. N-am să uit cum îi arăta piciorul la asfințit, zdrelit, însângerat la genunchi, plin de bruji de glod. Și privirea speriată, crupa șchiopătândă. Pentru un cal, rana piciorului înseamnă moarte. Când l-am văzut pe tata încruntat, cu lacrima bură pe ochi, ne-am panicat. Dar nu s-a lăsat. S-a dus în cămară, a găsit niște apă oxigenată, niște creste de slănină. A fiert niște ștergare de in. S-a dus în magazie și-a făurit un șnur de piele dintr-un căpăstru vechi și-o cămașă. I-a bandajat genunchiul Lizucăi, care stătea cuminte, tremurând în staul. Ne uitam cu ochii cât o eclipsă de Lună la el. „E treaba voastră acum“, ne-a zis. Zi de zi, mai apoi, am îngrijit-o pe mânza noastră murgă, a cărei tristețe umplea ambra după-amiezilor când ne întorceam de la câmp. Din sticluța de rivanol scoteam zeama sângerie cu care îi mângâiam crusta infectată și-apoi o bandajam, îi legam crupa cu grijă și-i puneam protecția de piele la loc. Curățam grajdul cu furie, l-am dat cu var, schimbam paiele de două ori pe zi. Să nu mori, Lizuca. Nu muri! Veterinarul s-a uitat sceptic. Mai bine o scutiți de-o suferință, ne-a sfătuit. Și noi, nu. În vara aceea, am îngrijit-o ca pe un copil, ca pe un părinte, ca pe un frate și o soră. O țesălam, îi împleteam coama, îi dădeam curaj. Treptat, rana s-a închis. Într-o zi am scos-o în cur
Publicitate
te, a pășit cu sfială, îi era frică să calce pe piciorul beteag. Tata a luat biciul și i-a dat un șfichi scurt, și-a zbughit-o Lizuca dintr-o dată de-ți venea să țipi de bucurie. După moartea lui, acum 22 de ani, ea a fost ultima pe care am dat-o din curte. Unei vecine. Rămăsese de-o frumusețe rară și pe crupa stângă, fix deasupra genunchiului, avea un inel alb, acolo unde-i stătuse, strâns, șnurul de la bandaj.
    Înainte să ajung să îngrijesc oameni, înainte să iau calea școlii și a cărților grele, înainte să devin „domn de la oraș“, mi-am crestat mintea cu trăiri și povești simple. Și mi-aduc, periodic, aminte de unele dintre ele în timp ce cutreier. Acest cutreierat mă duce prin vieți de oameni, prin saloane de spital, prin dormitoare și sufragerii de case. Mocnelile mele sunt numeroase, și multe vin din afara spoiului de educație academică pe care l-am căpătat. Și deunăzi, când m-am aflat la un spital din Capitală, în compania unei doamne cu un zâmbet de aur și-un diagnostic de plumb, mi-am adus aminte de Lizuca. Mi-am adus aminte de Lizuca în timp ce mi-am tras un scaun pe care mi-a fost rușine să mă așez, era uns în toate urdorile firii, în timp ce mă uitam la cele două paturi de lângă, unul cu cearșaf rupt și celălalt cu lințoliu pătat cu sânge, plasmă și rivanol. De fapt, rivanolul mi-a urcat, abrupt, amintirea. M-am uitat pieziș la asistentele care veniseră să schimbe tura, complet mioape la detaliile de decor. M-am uitat pieziș la rezidenții care n-au dat bună seara când au intrat să-i spună unei alte doamne că mâine face un CT și ar fi bine să se abțină de la mâncare. Dar momentul de urlet autentic a venit când pacienta mea s-a urnit, cu greu, să caute în dulăpiorul din dreapta patului o hârtie pe care să-mi scrie numărul de telefon. Înăuntru, alandala, erau bancnote de cinci și de zece lei. Știam pentru ce sunt. Le știam destinația. Și mintea mi-a luat-o din nou razna prin amintiri, către Filippa, infirmiera din Rieti pe care-am cunoscut-o de curând, venită s-o aline pe una din supraviețuitoarele cutremurului din Amatrice. Un vulcan de blândețe, zâmbet și bun-simț. Mi-am imaginat-o pe Filippa în ambientul meu prezent. Mi-am imaginat cum i s-ar fi schimbat fața la vederea unei bancnote. Jena. Dezgustul. Rușinea. Toate funcții firești, fiziologice ale glandei morale, atrofiate la noi.
    Suntem doctori. Tratăm oameni. Unde ne e umanitatea? Sunt momente când medicina pe care-o practicăm n-ar fi demnă nici de un animal, darămite de un om. Unde ne e bunul-simț? Unde ne e menirea? Când ne-a murit spiritul blajin, când s-a transformat în piaza-rea pe care-o aruncăm, în dispreț, necăjiților pe un pat de suferință? Bănuim – bănuiți voi măcar câtă durere adăugată la boală e experiența traumatică de spital, în România zilelor noastre? Bănuiți cât de gri am ajuns? Noi am putut vărui un grajd și voi nu puteți vărui o secție? Cât de scump o fi să cumperi cearșafuri noi? Ce mare inițiativă o fi să păstrezi curățenia, să-ți aduci aminte că te afli într-o casă a sănătății?
    Nu doar că omul sfințește locul. Omul e cel care-l primenește. Poți să tratezi și într-un cort, cât timp ți-ai păstrat cortul curat. Prea mulți dintre noi ne-am domnit, prea ni s-au tocit reflexele native și ne așteptăm că spălatul podinelor e treabă de paria.
    Am să știu că Sănătatea s-a schimbat în România în ziua în care, în orice salon de spital, am să văd cearșafuri albe impecabile, perne care să nu mustească a jeg și vechile principii instituite de Davila, de Cantacuzino, de acei oameni minunați care ne-au scos din neguri, resurecte.

 

 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală