Viata Medicala - Saptamanal al personalului medico-sanitar

    În fosta mahala a Lucaciului din Bucureşti se află şi astăzi o clădire mică şi urâtă, clasată din 2010 în Lista monumentelor istorice pentru valoarea sa memorialistică, sub denumirea de „Casa Anton Pann“. În Ordinul ministrului culturii şi patrimoniului naţional nr. 2361/2010, imobilul este datat către sfârşitul secolului al XIX-lea. Nu avem căderea profesională să contestăm acest fapt, fundamentat, poate, pe documentarea unor reabilitări ulterioare (deşi probabil superficiale) ale unei construcţii mai vechi. Un lucru este cert însă: monumentul reprezintă locul în care şi-a petrecut poetul Anton Pann ultimii şase ani ai vieţii, anume perioada 1848–1854 (deci mijlocul veacului, nu finele lui), când a elaborat celebrele „Povestea vorbii“, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea“ şi „O şezătoare la ţară sau călătoria lui Moş Albu“ – opere care, prin conţinut şi răspândirea de care s-au bucurat, au jucat un rol moralizator şi educativ deosebit în Valahia veacului al XIX-lea.

   În această clădire cu parter (ce cuprinde patru încăperi) şi cu o singură cameră suprapusă pe mijloc formând etajul – înfăţişare arhitecturală pe care George Călinescu o aprecia drept „apocaliptică“ – se stingea marele psalt (şi precursor al muzicii româneşti moderne), la 2 noiembrie 1854, pe fondul unei imunităţi slăbite de o afecţiune respiratorie severă, deces grăbit de tifosul contractat în cursul unei călătorii prin ţară.

   Problemele de sănătate ale poetului încep, ca o coincidenţă nefericită, odată cu mutarea sa, în cursul anului 1848, în casa care, pe atunci, figura pe strada Taurului nr. 12 (astăzi Anton Pann nr. 20). Ne putem întreba, totuşi, fără să pară exagerat, dacă stabilimentul oferea familiei Pann condiţiile necesare, din punct de vedere microclimatic, unei convieţuiri lipsite de griji. Această discuţie poate părea inutilă şi oarecum exagerată dacă nu am cunoaşte că stăpânul casei avea obiceiul ca pe acoperişul camerelor plasate la parter să cultive plante, de o parte şi de alta a singurului etaj (denumit de apropiaţii săi „camera de gândire“), situaţie de

natură a spori aspectul estetic al unei case banale dar, în acelaşi timp, de a produce şi o creştere a gradului de umiditate în imobil.

   Potrivit primului său biograf, G. Dem. Teodorescu, care în anul 1893 publica lucrarea „Viaţa şi activitatea lui Anton Pann“, o „răceală“ îl obligă să sufere la pat mai multe luni în iarna 1848–1849. Boala îl presează şi, probabil temător şi speriat de modul agresiv de manifestare al acesteia, îşi va redacta cu acest prilej testamentul („Adiata“), în fapt o autobiografie moralizatoare care conţine 372 de versuri, aşezate unele după altele, sub forma unui text (proza fiind singura formă acceptată de autorităţile vremii pentru redactarea unor astfel de acte). De altfel, testamentul în sine poate fi considerat drept o operă literară, asupra căreia autorul va reveni, cu unele mici retuşuri, câţiva ani mai târziu, chiar înainte de momentul morţii.

   După lupta cu boala, reuşeşte să se însănătoşească, însă cu greu şi abia către jumătatea anului 1849, aspect ce poate fi utilizat ca o dovadă în sprijinul faptului că în această perioadă a căpătat o sensibilitate pulmonară ce îi va fi fatală mai târziu. Starea fizică precară îl va determina ca, în timpul convalescenţei, aflat încă sub impresia provocată de suferinţă, să elaboreze şi să tipărească, la propria-i tipografie din strada Taurului, lucrarea „Pocăinţa omului dezmerdat sau vorbire între suflet şi trup şi osebite sfătuiri folositoare trupeşte şi sufleteşte“, considerată de unii dintre biografii săi mai recenţi (precum Constantin Mateescu) drept „o cărticică bizară cu conţinut mistic“, în fapt „un reflex al stării de angoasă din timpul bolii“.

   În toamna anului 1854, Anton Pann se îmbolnăvea din nou, probabil în urma unei călătorii pe care o întreprinsese în Oltenia, la casa din Râmnicu Vâlcea (astăzi monument istoric, cu valoare memorialistică şi arhitecturală). Corespondenţa sa, de la sfârşitul lunii octombrie, nu ne oferă însă niciun semn al vreunei afecţiuni, martor în acest sens fiind o scrisoare trimisă de poet, la data de 24 octombrie, către unul dintre prietenii săi, al cărei conţinut i-a determinat pe exegeţii operei sale să considere că Anton Pann nu ar fi avut decât după această dată simptomele maladiei care îl va răpune.

   La 4 noiembrie 1854, la două zile după deces, era îngropat în curtea Bisericii Lucaciului (unde se află şi astăzi), în apropierea reşedinţei sale din ultimii ani, lăcaş de cult foarte iubit de poet, în strana căruia îi plăcea să cânte deseori. Locul este în continuare pitoresc şi invită la reculegere pe oricine ar avea răbdare să privească mormântul cu epitaful vechi, compus chiar de „fiul Pepelei“: „Aici s-a mutat cu jale/În cel mai din urmă an/Care în cărţile sale/Se citeşte Anton Pann; Acum mâna-i încetează/Ce la scris mereu şedea/Nopţi întregi numai lucrează/La lumină cărţi să dea; Împlinindu-şi datoria/Şi talantul nengropând/Ş-a făcut călătoria/Dând în lume altor rând“.