resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Străvechiul leagăn al sufletelor tari

Autor: Geo VASILE | 4 Martie 2016
Străvechiul leagăn al sufletelor tari
     Indiferent ce vor spune istoricii, cărturarii, scepticii sau exaltații în privința figurii lui Decebal, protagonistul romanului Amarad, semnat de Victoria Comnea (Editura eLiteratura, București, 2015), scriitoarea și-a luat toate măsurile defensive. De veridicitatea cadrului istoric de-acum mai bine de 1.900 de ani ne asigură laborioasa sa documentare: cărți de specialitate, CD-ul traseelor în munții dacilor, fotografii de la Sarmizegetusa, fondul de carte și periodice ale Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ etc. În privința strategiilor epice și stilistice ale ficțiunii îl avem desemnat pe scribul Amarad, un alter ego al autoarei, care însuflețește relatarea cu abordarea sa narativă. Foarte convingător în acest sens ni se pare mottoul ales din Hermann Hesse: „Firește, noi nu cunoaștem cele ascunse și nu vrem să uităm că, oricât de riguroși am fi și cu oricâtă stăruință am căuta obiectivitatea, a scrie istorie înseamnă a face literatură“.
     Romanul Victoriei Comnea este o vrajă în formă continuată pentru cititor, în ciuda tragediei implicite a regelui Decebal și a familiei sale, dar și a unei civilizații străvechi din care și-au tras originea, credința și limba generațiile succesive ce au continuat să populeze de-a lungul veacurilor teritoriile românești, foste și actuale. În text sunt și multe mesaje aninate în vârful unor săgeți trase înspre actualitatea noastră, deloc confortabilă și prea puțin comparabilă cu epoca zugrăvită, dinspre Dacia primelor două veacuri de după nașterea Mântuitorului. S-a pierdut fără urmă esența sufletelor tari, s-a spulberat credința în nemurire, în inițiere și asceză, în misterele instanțelor divine vizibile și invizibile, s-a evoluat în defavoarea eroismului, a spiritualității, a spiritului de sacrificiu pentru comunitate.
     Prințul Diurpaneus, primul născut al regelui Duras, devenit regele Decebal, este personajul central al romanului, iar Victoria Comnea reușește să îl impună cititorului drept reper absolut, după Burebista, al augustei noastre dinastii regale, prin măreție, echilibru interior și o credință în valorile Daciei dusă până la jertfa supremă. Dar nu mai puțin atașantă este figura tânărului scrib Amarad, cel școlit la Callatis, zis și „oraș al scriitorilor“, și trimis de tutorele și profesorul lui în capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia. Aici, datorită deosebitelor sale calități intelectuale, spirituale, lingvistice și umane, parcurge stagiul de scrib militar, de secretar al regelui, fiind promovat, în cele din urmă, în fruntea Cancelariei regale.
     Romanul este de fapt rodul cronicii redactate de Amarad din memorie pe o mică insulă de la gurile Istrului, insula Albă, pe care se înălța templul lui Apollo, oblăduitorul divin al poporului dac. După căderea Sarmizegetusei, Amarad ajunge la Roma, unde este vândut ca sclav unui consul din anturajul împăratului. Descoperind însemnările în care scribul consemnase adevărul nealterat al confruntărilor dintre ibericul și megalomanul Traian și regele Decebal, stăpânul îl aruncă pe o corabie care se îndrepta spre Pontus Euxinus, nu înainte de a-i tăia degetele cu care scria. Supraviețuind, printr-o minune ce ține de predestinare, tuturor nenorocirilor și tribulațiilor cvasipicarești, își duce la capăt înalta misiune de a scrie adevărul despre viața și faptele regelui Decebal (87–106 d. Hr.), despre a cărui origine și inițiere divină nu uită nicicând să aducă argumente, invocându-l pe Mercur drept părinte spiritual al regelui, mijlocitor între Gebeleizis, zeul albastrului seren al cerului Daciei, și pământ, adică între zei și oameni. Ceea ce nu înseamnă că divinul Decebal, clarvăzătorul ce schimbase cursul unor evenimente istorice, nu era cu precădere un om între oameni, ascultând de nobilii războinici din Sfatul Vitejilor și, mai ales, de liderul acestuia, Terula, un fel de sosie a regelui dac, ce va sfârși decapitat de legionarii lui Traian.
     Debutul romanului introduce un climat de geneză biblică, al primordiilor, un arhaic cronotrop pe care începe și se deapănă istoria Daciei și a lui Decebal, cum spuneam, sub semnul sacralității. Ceea ce nu exclude datele concrete ale vieții de zi cu zi ale dacilor, peisajele mirifice subsumate de
Publicitate
Lucian Blaga spațiului mioritic, sanctuarele, cetățile și zidurile de apărare etc. Între multele scene memorabile semnalăm ceremonia urcării pe tron a lui Decebal ce primește din partea Marelui Preot semnele regalității: coroana înaltă, cupa și ritonul de aur, precum și vălul Daciei care îi conferea rangul de sacerdot. Alt episod ce oferă romancierei Victoria Comnea prilejul de a aduce palpitul vieții prin detalii (stindardele în chip de lup de argint și corp de șarpe, veșmintele de sărbătoare ale celor ce întâmpină alaiul regal, cântecele și dansurile, ofrandele de flori și grâu, mesele îmbelșugate etc.) ce constituie sarea și piperul prozei, mai ales într-un roman istoric, este călătoria tradițională în țară a proaspătului rege, însoțit de regină și un întreg alai. Alături de rege, trebuie menționată sora acestuia, Sarmis, Geopyr sau Giuvaerul, nu alta decât cea care reușise să frângă încăpățânarea lui Domițian, silindu-l să accepte o pace în favoarea dacilor.
     Romanciera desfășoară și o subtilă pledoarie menită să demonstreze că dacii nu erau doar o hoardă de războinici barbari. Sarmizegetusa era vizitată chiar și de străini, pentru consultarea unor tăblițe documentare sau pentru fitoterapie. Misterul existenței scrierii dacice a fost dezlegat prin studii de arheologie ce atestă că tăblițele de lut de la Tărtăria (Sebeș) fac dovada unei scrieri mai vechi decât cea sumeriană. În privința înrudirii limbii latine și a limbii dace, suntem tentați să credem mai curând că ele au un strămoș comun, prin care au coexistat și au evoluat după propriile legi și reguli fonetice, iar nu că limba latină ar fi fost impusă geților în cei 170 de ani de stăpânire romană.
     Amarad, scribul tăblițelor despre domnia și înfrângerera regelui Decebal, trădat chiar de fratele său, viceregele Diegis și de confidentul și nobilul Bicilis, este și martor unic al sinuciderii regalului său stăpân. El formulează un credo al cronicarului pe care și-l poate asuma și Victoria Comnea: „Scrisul  este un drum pe care îl sapi între trecut și viitor. Dacă te oprești, nu va mai exista niciun drum, iar omenirea va rătăci veșnic în jungla ignoranței. Și nu zeii sunt vinovați pentru asta, ci tu, cel care puteai să scrii, cel care aveai și dezlegarea zeilor să o faci, dar n-ai făcut-o“.
     Atunci când filosoful cinic Dion, rătăcitor prin Dacia, revoltat de tirania instaurată de Domițian, persecutor, precum Nero, al creștinilor din Imperiu, îl întreabă de ce daco-geții nu au filosofi, Amarad îi răspunde: „Ce filosofie să le mai dai unor oameni care cred cu tărie nestrămutată în nemurire, care nu trăiesc de azi pe mâine, ci dintotdeauna pentru totdeauna?“. O certitudine care constituia și cea mai teribilă armă a războinicilor daci. În plus aproape întreaga intelighenție occidentală a depus mărturie despre Zalmoxis, primul legiuitor al dacilor, dar și despre regii Daciei. Un mit, o obsesie, un ideal absolut pentru elitele urmașilor geto-dacilor în plan etnic, demografic, spiritual și lingvistic, începând cu Mihai Viteazul, numit și restitutor Daciae până la Eminescu, Hașdeu, Lucian Blaga sau Mircea Eliade. Romanul vehiculează nume precum Apollo, Mercur, Divina Sibilă, peregrină prin lume dar care își avea sălașul preferat în munții geților, Strălucitul, proroc ascet, fețele albe, cum numește autoarea pleistoii, asceții dacilor... Sub toate aceste aparențe de politeism compozit se simte adiind zefirul creștinismului ce încă nu se manifesta fățiș, dar credința de a trăi și a lupta în disprețul morții, credința în nemurire este mai mult decât un imens rezervor de spiritualitate compatibil cu învățăturile lui Iisus.
     Romanul, situat între istorie, document și romanescul fantasy (recursul la magic, la suprafiresc, la călătoria onirică a sufletului, la ieșirea din timp și spațiu și acel cupio dissolvi eminescian al scribului Amarad), este compatibil cu cele ale lui Jean d’Ormesson, Amin Maalouf sau J.R.R. Tolkien, excelând prin scriitura ceremonioasă, învăluitoare, de o simplitate regală, o adevărată cucerire a deplinei maturități în stăpânirea artei epice. Deși se presimte epilogul tragic al regelui Decebal și al celor apropiați (regina, sora iubită Sarmis, doi dintre băieți sau fiica Dochia, cea care se va sinucide împreună cu femeile luptătoare dace, împresurate fiind de legiunea romană), lectura induce o stare de armonie. Auzim parcă accentele expierii dintr-un oratoriu de Händel sau dintr-o tragedie antică pusă în scenă acum, după 1.800 de ani, în amfiteatrul de la Siracuza, de pildă, vocea din off relevată în roman cu aldine, împlinind rolul corului. Aparenta evadare a romancierei Victoria Comnea spre arche, spre origini este de fapt o manifestare a unei intense vitalități, a acelei scântei divine ce se arată pe chip, loc al întâlnirii omului cu divinitatea, vestitor al dez-mărginirii și etosului. A regândi arhaicul înseamnă a fi cu adevărat contemporani, căci originea este atemporală și continuă să pulseze în prezent.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală