resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Spital de stat vs. privat

Autor: Conf. dr. Corneliu ZEANA | 30 Ianuarie 2013
   Statisticile ilustrează cu prisosinţă starea proastă a sănătăţii populaţiei României, iar acest fapt este consecinţa unei politici dezastruoase, care nu dă nici acum semne clare de redresare. Este nevoie urgentă de o reformă radicală şi nu de cârpeli ale unui sistem moştenit din vremea comunismului, rămas – în privinţa spitalelor – aproape intact. Medicii de familie funcţionează într-un sistem de tip privat, în timp ce marile spitale au rămas de stat, creându-se astfel o falie între cele două sisteme. O primă consecinţă a fost cvasiabandonarea profilaxiei, pe care medicii de familie nu o mai fac la standardele din vremea comunismului, totuşi destul de ridicate. Ministerul Sănătăţii investeşte minimal în prevenţie, dar suplimentează repetat şi destul de consistent bugetul marilor clinici. Nu şi al institutelor preocupate de prevenţie. Consecinţa: în toată lumea civilizată, cu o singură excepţie – România – incidenţa şi mortalitatea prin infarct miocardic a fost redusă cu peste 50%. În ţara noastră, continuă să crească. E uşor să ne imaginăm ce mare economie a fost realizată prin salvarea atâtor cazuri de infarct, boală pentru care Ministerul suplimentează programele de stentare, dar nu face aproape nimic pentru prevenire, deşi se ştie că eficienţa este mult mai mare, cu banii necesari tratamentului unui caz pot fi prevenite circa 100 de cazuri noi.
   Prevenirea nu se face, desigur, după ureche, sau cu sloganuri de tipul: „Beţi cel puţin doi litri de apă pe zi!“ sau „Respectaţi principalele mese ale zilei!“, care nici nu au acoperire ştiinţifică riguros controlată. Ne amintim că, în vremuri nu prea îndepărtate, se spunea: „Daţi copiilor cât mai multe dulciuri!“... Subscriem total la recomandarea: „Faceţi mişcare cel puţin 30 de minute în fiecare zi!“, dar unde poţi să faci sport, în absenţa unor baze corespunzătoare şi când până şi parcurile, cel puţin în Bucureşti, s-au umplut de restaurante şi alte stabilimente? Avem o multitudine de cercetători în clinicile de cardiologie, dar lipsesc cu totul în cercetarea preventivă, unde le era locul. Nu-i vedem nici măcar în institutele de cercetare fundamentală, unde ar trebui să facă stagii în mod periodic.
   Eugen Nicolăescu nu se află pentru prima dată la conducerea Ministerului Sănătăţii. Anterior acestui mandat, a fost invitat personal, ca ministru al sănătăţii, la o conferinţă organizată de Mişcarea Europeană alături de foruri europene de primă importanţă, dar şi cu participarea unor oameni politici europeni ca Pierre Moscovici, Catherine Lalumière ş.a., pentru a discuta modalitatea prin care fostele ţări comuniste – de-acum europene – se pot alinia standardelor vestice. Invitaţia era suportată de Comisia Europeană, nu implica nicio cheltuială, ci doar prezenţa, refuzată însă pe motiv că n-am avea ce învăţa de la alţii. La această reuniune, miniştri ai sănătăţii din landurile estice ale Germaniei (fosta RDG), dar şi din Ungaria au fost prezenţi şi au participat la discuţii. Refuzul ministrului Nicolăescu de a participa (deşi iniţial acceptase) a fost jenant pentru întreaga comunitate. Ar fi aflat că se punea şi problema privatizării marilor clinici, dar şi alte aspecte. În România, sumele alocate sănătăţii au crescut de mai multe ori, ca ordin de mărime exprimat în valută, după 1990. Banii au intrat în găuri negre.
   S-a cheltuit enorm pentru „consolidarea“ unor spitale vechi, complet uzate fizic şi moral; cu banii cheltuiţi pentru un spital se puteau construi trei sau cinci spitale noi, la standarde moderne. Orice cârpeală este nefuncţională. În Europa, spitalele cu o anumită vechime se demolează şi se construiesc altele, corespunzătoare cerinţelor medicinii moderne. Spitalele private au fost construite la standardele actuale şi, ca urmare, sunt funcţionale, îndeosebi ca echipamente şi circuite, ca să nu mai vorbim de reţeaua de ţevi şi cabluri electrice care, în orice spital vechi, se defectează frecvent.
   S-a spus că spitalele private nu rezolvă cazurile grave. Inexact! În Elveţia, cea mai mare clinică de cardiologie a fost fondată la Lausanne de un român, plecând de la zero şi ajungând să rezolve practic orice, plata făcându-se aproape în totalitate prin sistemul de asigurări. Pornite şi la noi de la zero, spitalele private, dotate cu aparatură modernă, au ajuns să rezolve cazuri din ce în ce mai grave; în curând le vor depăşi pe cele de stat. În Macedonia, a fost privatizată clinica de chirurgie cardiacă. Astăzi, atrage pacienţi din toată Peninsula Balcanică şi nu numai. La noi, reţeaua de oftalmologie privată a ajuns foarte bine dezvoltată, poate rezolva orice caz. Oare nu este normal ca, în cazul unei operaţii de cataractă, de pildă, Casa de Asigurări să deconteze exact aceeaşi sumă către privat sau spital de stat? Ministerul ar trebui să insiste pe controalele oftalmologice profilactice la copiii mici şi la şcolari, pentru depistarea viciilor, pentru ochelarii pe care părinţii trebuie să-i cumpere acum din banii lor, din păcate. Reţeta electronică ar perm
Publicitate
ite plata ochelarilor de Casa de Asigurări de Sănătate.
   Proasta organizare în reţeaua de stat este bugetivoră. Un exemplu: orice tentativă de suicid (atât de frecvente în ultima vreme, profilaxia psihiatrică la noi este ca şi inexistentă) ascunde în spate o suferinţă psihică. Niciunul din spitalele mari zise de urgenţă din Bucureşti nu primeşte intoxicaţii, chiar din cele mai uşoare (ingestia câtorva tablete de sedative), toate sunt transportate la Spitalul Floreasca, desigur, cu riscuri şi cheltuieli de transport cu ambulanţa, plus personalul de însoţire. Cazurile uşoare ar putea fi tratate oriunde. De regulă, spitalizarea unui intoxicat este de scurtă durată. El necesită însă asistenţă psihiatrică, dar Spitalul Floreasca nu are o secţie de psihiatrie, indispensabilă în acest caz. Bolnavul psihic traversează tot oraşul spre a ajunge la Clinica de psihiatrie, care funcţionează tot în cadrul unui spital de urgenţă, dar care nu are secţie de intoxicaţii. Cheltuielile de transport sunt mari, dar ar putea fi soluţionate uşor prin înfiinţarea unei secţii de intoxicaţii suicidare lângă psihiatrie sau invers.
   Pletora medicală din spitalele mari de stat nu are egal în Europa, subutilizarea medicilor fiind flagrantă. Ofer exemplul meu personal, din ultimii ani din Spitalul Floreasca, unde, ca medic primar, aveam repartizate patru paturi, cazurile fiind insuficienţe cardiace, hipertensiune arterială etc. Eram ajutat şi de unul-doi rezidenţi, încă şi mai subutilizaţi. Senzaţia de subutilizare este însă uşurată de faptul că medicii din spital acordă un foarte mare număr de consultaţii necontabilizate, de fapt o clientelă privată, în bună parte pacienţi veniţi la control, după spitalizare, sau alţii aduşi de aceştia, coridoarele spitalului fiind pline de astfel de cazuri, ceea ce nu se petrece în spitalele private, unde medicilor nu li se permite să se ocupe şi de bolnavi din afară. Este un aspect de concurenţă neloială făcută în detrimentul reţelei ambulatorii, îndeosebi a celei private, eludându-se inclusiv medicul de familie. Dacă bolnavul merge la un cabinet privat cu bilet decontat de CAS, bilet eliberat de medicul de familie, el nu mai plăteşte nimic din buzunar, iar circuitul banilor se face pe canale oficiale, poate fi urmărit. Mulţi bolnavi nu cunosc acest aspect.
   Suntem de acord cu ministrul Nicolăescu în problema separării stat–privat; a lucra atât în spitalul de stat, cât şi în privat este o situaţie incompatibilă. Dacă s-ar respecta programul spitalului de stat, un astfel de lucru ar fi imposibil, ar duce la epuizare, ţinând cont de faptul că medicul are nevoie şi de studiu în bibliotecă, are şi viaţa sa de familie, necesităţi culturale etc. A devenit posibil însă prin faptul că activitatea în spitalul de stat s-a scurtat considerabil. Contravizita, care se făcea odinioară în prezenţa şefului clinicii, a dispărut, cu excepţia serviciilor chirurgicale. În clinicile medicale, la prânz, bolnavilor li se serveşte masa, iar medicii pleacă spre cabinetele private, unde îşi dau silinţa. În SUA, niciun medic din spital nu mai are timp şi energie spre a lucra şi o normă în privat. În clinicile din UE, programul medicilor este atât de prelungit, încât le este imposibil să mai lucreze şi în altă parte. Nu pleacă din clinică înainte de ora 17 sau mai târziu, dar au la prânz o oră de pauză de masă, pe care o iau tot în spital.
   Multiplicarea, în ultimii ani, de zece ori şi mai mult a liniilor de gardă din spitalele de urgenţă ale Capitalei este, de asemenea, bugetivoră. În SUA, medicul de gardă este cronometrat pe ore şi chiar minute, fiind tot timpul în activitate. Pentru noi, pare neplăcut faptul că este supravegheat continuu, pe timpul gărzii, cu ajutorul camerelor de luat vederi.
   Oriunde în străinătate, un medic este secondat de unul sau mai multe cadre medii, în timp ce la noi, în marile clinici, raportul este inversat din cauza numărului excesiv de medici faţă de cel de paturi şi al numărului redus de asistente.
   La noi, bolnavul se prezintă la un cabinet privat, este apoi internat la acelaşi medic în spitalul de stat, în secţia în care lucrează acesta, unde i se fac explorări costisitoare, după care revine la cabinetul privat, ca un client ambulatoriu. Acest sistem a dus la creşterea foarte mare a numărului de internări în spital, de multe ori nejustificate, ca şi la avalanşa de pensionări de boală.
   Cum este utilizată aparatura sofisticată într-un spital de stat la noi? De pildă, aparatele pe care se execută coronarografii, cea mai comună explorare sângerândă din cardiologia actuală. Se lucrează într-o singură tură sau, la nevoie, în situaţii speciale, se cheamă echipa. Bolnavii stau internaţi şi îşi aşteaptă rândul, uneori zile în şir. În Germania, la Bad Nauheim, unde se află Institutul de Cardiologie, aparatele sunt folosite continuu, zi şi noapte, echipele medicale se succed în ritm alert, nu au nici măcar brancardieri, medicii care au efectuat investigaţia duc brancardul până la pat, timp în care supraveghează bolnavul, apoi iau alt pacient, îl pregătesc, dar în timpul acesta cealaltă echipă a efectuat deja o altă coronarografie. Acest sistem „pe bandă rulantă“ m-a uimit ca model german de organizare. Fie că lucrează, fie că stă, aparatul înregistrează o uzură fizică şi morală, va trebui înlocuit.
   Dacă s-ar decide – iniţiativă de tip liberal – privatizarea unui spital de urgenţă din Capitală, ca experiment-pilot, spital care ar începe să lucreze în stil german sau american, randamentul ar fi altul, costurile mult mai mici şi toată lumea s-ar convinge de avantajele acestui sistem foarte adaptabil situaţiilor concrete, cu mult mai puţini şefi, care nu se suprapun în atribuţii şi care lasă liberă calea mobilităţii şi inovaţiilor. Pentru societate în ansamblu, dar şi pentru individ, costurile ar fi mult mai reduse, iar calitatea îngrijirii superioară.

 

 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală