resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Societatea adolescentă

Autor: Dr. Vlad STROESCU | 11 Septembrie 2015
Societatea adolescentă
     Unul dintre reproșurile aduse medicilor de peste tot este paternalismul. Există dreptate în acuzația asta metaforică, însă, ca să o analizăm, vă propun să facem un exercițiu de imaginație și să împingem alegoria până la capăt.
     Jasper zice că omul este mai mult decât el însuși știe. Omul este mereu mai mult decât oricare dintre măștile, rolurile și competențele sale. Omul este, așadar, mai mult decât societatea din care face parte (și am putea spune, extrapolând, că în viața unui om e mai mult decât în istoria omenirii, dar asta e altă discuție).
     Pentru a se conforma unei relații medic–pacient, ambii oameni trebuie să regreseze la rolul lor. Doar că rolurile sociale au și ele propriul arbore genealogic, sunt doar derivate ale unor roluri și mai vechi, uneori mai vechi decât omenirea. Paternalismul înseamnă derivarea relației medic–pacient de la cea ancestrală și universală de tată–copil mic.
     Unul dintre atributele statutului de părinte este să ascunzi unele lucruri față de copilul tău. Dacă sunteți părinți, ați făcut-o și dumneavoastră fără doar și poate. Ca adulți, știm că viața are un termen de expirare, că e o bătălie permanentă împotriva haosului, entropiei, neprevăzutului letal. Că nimeni nu deține cu adevărat controlul. Că adevărul tinde să ne scape printre degete, pentru că nu știm aproape nimic și în multe aspecte ale traiului nostru contăm mai curând pe credință și nădejde decât pe fapte solide. Suntem, mai degrabă, pe nisipuri mișcătoare, decât pe temelii de piatră.
     Copilul, mai ales cel mic, nu trebuie să știe lucrurile astea. Nu trebuie să știe cât de vulnerabil este în fața universului indiferent. Și, mai ales, nu trebuie să știe cât de vulnerabili și defecți îi sunt proprii părinți. La început de tot, copilul trăiește cu iluzia de omnipotență a părinților. Ceea ce este, esențialmente, o minciună. Dacă ești un părinte cu adevărat bun însă, cu timpul, îți vei lăsa copilul să vadă că l-ai mințit. Pe măsură ce va crește, te va vedea așa cum ești, cu toate defectele tale, în echilibrul tău dinamic, dar – poți să speri – de durată. Va vedea că nu le știi pe toate, că nu știi, de fapt, mai nimic. Ajuns adolescent, în cazul cel bun, copilul tău va începe să se descurce fără cârja paternală, dar va rămâne convins de bunele tale intenții și va apela la tine ori de câte ori va avea nevoie. Veți continua să aveți o relație bună, dar în schimbare, în maturizare. În cazul cel rău, ei bine, adolescența nu e degeaba o perioadă tulbure, de care și psihiatrii se tem.
     În metafora paternalistă, societatea a fost, până nu foarte demult, un copil mic. Cel puțin în raporturile ei cu medicina, deși cred că am putea să împingem analogia mai departe. În cazul particular al României, începând cu a doua jumătate a secolului XIX și continuând până în perioada interbelică, câteva generații de medici educați în universități occidentale c
Publicitate
u tradiție se loveau, întorși în țară, de ceea ce ei percepeau a fi obscurantism, mizerie, promiscuitate și lipsă de igienă (viziunea aceasta de factură iluministă e documentată de Constantin Bărbulescu în cartea dsale, „România medicilor“, apărută recent). Ca să tranșeze „diferența de nivel“, discursul lor nu a fost unul de la egal la egal, ci o ceartă aspră de tată furios, dar bine intenționat. La acea vreme, copilul, rușinat, a plecat capul și a ascultat. Și așa a fost peste tot, în lumea în care accesul la informație și educație era privilegiul unei elite foarte mici. Unii trebuiau să fie părinții, iar ceilalți copiii neștiutori.
     Nu cu mult mai târziu, la începutul anilor ʼ90, Francis Fukuyama credea că istoria s-a terminat, că omenirea a atins stadiul maturității. Dacă astăzi, după douăzeci de ani, zâmbim amar la o asemenea naivitate, sâmburele de adevăr din teoria lui e că societatea occidentală a mai crescut nițel. Referindu-ne strict la sănătate, eu cred că e posibil chiar să fi ajuns la adolescență. Dacă aveți copii adolescenți, știți ce provocare enormă poate fi. Copilul care până mai ieri ne adopta necondiționat propria viziune asupra lumii, acum se revoltă împotriva ei cu toată energia lui. Încă nu are resursele să fie autonom, e doar un puști, dar crede că poate să o facă, să se descurce fără noi. Ne contestă toate deciziile și ne critică toate atributele. Dacă, înainte, viața lui ne era cunoscută în toate aspectele, de acum nu mai simte nevoia să ni se confeseze, ba din contră. Inocența lui infantilă e zguduită de mari angoase și mari speranțe în același timp, și începe să se fisureze. Am vrea să îi luăm cu mâna suferințele, dar nu ne lasă și nici nu putem.
     Deși nu putem arăta asta față de propriul nostru copil, suntem și noi perplecși, debusolați, suferim în fortăreața noastră șubrezită de părinți. Încasăm atacurile fără să avem cum să ne apărăm. Singura noastră cale de acțiune este cea de până acum: să continuăm să facem tot ce putem, necondiționat, până la capăt.
     Medicii sunt în continuare „paternaliști“, doar că acum pacientul nu mai e copil, ci un adolescent rebel cu care de-abia te mai înțelegi. Adesea te renegă, dar tu nu poți să-l renegi fără să fii un monstru.
     Și ce poți să faci atunci? Poți să încerci să ieși, brusc, din paradigma paternalistă. Și așa e foarte criticabilă. Să ne revoltăm la rândul nostru și să ne schimbăm peste noapte rolurile sociale, înlocuindu-le cu ce om avea la îndemână, de pildă cu relația neguțător–mușteriu. Sau ceasornicar–purtător de ceas. Cal și călăreț. Dar nu avem dovezi că oricare dintre variantele astea ar fi mai bune sau mai umane.
     Sau poți să fii un părinte bun. Să accepți tu însuți, mai întâi, că nu ești infailibil. Apoi, să accepți că copilul tău nu e, de fapt, al tău. Să-i dai voie și lui să îți vadă imperfecțiunile: e o dovadă de bună-credință și bune intenții. Să ieși, fluturând steagul alb, din fortăreața parentală, așa cum doar un părinte o poate face. Să continui să fii de ajutor necondiționat, acum, că nevoile sunt mai mari și mai dificile ca niciodată, dar în același timp să recunoști că ai și tu nevoie de ajutor. Și să nădăjduiești că, în curând, copilul tău va fi un om mare. Că societatea va fi mai mare, mai înțelegătoare, ba chiar mai recunoscătoare decât e acum – asta dacă nu te vei transforma într-o soacră acră. Și se va descurca mult mai bine decât acum, și ea, și noi. Despre societate vorbim. Cât despre oamenii din spatele ei, din spatele pacientului și din spatele medicului, putem spera că ei vor face cunoștință cu adevărat, pentru prima dată și în sfârșit.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală