resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Satul dezamăgirilor noastre

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 18 Martie 2016
Satul dezamăgirilor noastre
     Hai să ne-o imaginăm. Medicina românească. Să ne imaginăm ca pe un fel de sat. Există, la intrare, o plăcuță pe care scrie: „Bine ați venit în satul nostru“. Dedesubt e posibil că există și o listă de orășele, sătucuri și cătune cu care ne-am înfrățit. La margine sunt case mai sărace, de jur împrejur câmpuri cu diverse culturi. Mergi către centru, găsești Biserica. O biserică veche, scrie pe turlă că a fost ridicată pe la sfârșitul secolului XVIII. Dimprejur sunt niște cruci. Primul cimitir, la un moment dat, n-a mai fost suficient. Oamenii au făcut alt cimitir, iar străzii către cimitir i-au zis Ulița Morților. Pe ulița morților locuiesc câțiva oameni cu diverse îndemânări și îndeletniciri. Unul are o livadă frumoasă cu meri. Te întrebi dacă nu cumva merele nu cresc mai roșii pentru că pământul e mai gras din motive care-ți par dintr-odată grețoase. Pentru că oamenii nu sunt făcuți să prăsească meri. Nici merii să prăsească oameni.
     Există două străzi în formă de lambda. O stradă mare, pe cursul unei ape subtil curgătoare, și-o stradă mai mititică, formată din oameni mai înstăriți. Au case zdravene, născute undeva după Marea Gripă, după Marele Război, cu garduri înalte și curți generoase în care cresc diverse animale. În fiecare dimineață, din curți ies domni și doamne și adună diversele deșeuri rămase după trecerea vitelor. Care o balegă, care o frunză. Fiecare își primenește avant-curtea cu mișcări dibace de mătură. Măturile sunt de nuiele. Nuielele sunt împletite de diverși țigani nomazi, care vin, cam o dată la săptămână, cu coșuri, corfe și instrumente de lemn, linguri, polonice, făcălețe. Sătenii negustoresc cu manufacturierii ambulanți. E greu să renunți la vechea ta lingură, e greu să te lași de bătrânul tuci. Pe undeva, pe-un deal, se joacă niște copii. Zgomotul tulbură foșnetul imperceptibil de frunze, care, mai târziu, spre prânz, vor crăpa de uscăciunea zilelor. Dacă e bogăție în sat, poți să observi după cât de intactă e lucrătura caselor. Câte țigle sunt, când s-au vopsit ultima oară caturile geamurilor, dacă sunt pânze de păianjen pe pereți, dacă iese fum pe horn, dacă adie aromă de mâncare. Dacă e sărăcie e mai greu să știi, sunt pivnițe ascunse și șurile, fie ele pline ori goale, se înalță la fel.
     Popa umblă prin sat și împarte, în stânga și în dreapta, povețe și binețe. Popa-i un fel de Tanda, doar că umblă cu manda, o dată la câteva luni îl găsești fără potcap pentru c-a mai căzut – cu voie, fără voie – în păcat, și-acum umblă în capul gol până-și face canonul, în timp ce bețivul satului, altfel om muncitor care-a crescut trei copii și-a făcut cu mâna lui patru tractoare din piese date la topit, îi țipă de departe, sfid
Publicitate
tor: „părinte, părinte, iar umbli cu coțcării“. Nu-i e frică de Dumnezeu bețivului, ce-i mai poate lua sau cere Dumnezeu? Mâna-i e aspră, rachiul opărit. Mai jos de el o tătăișe se uită pieziș, îl afurisește, s-a trezit și Gheorghe să-l asuprească pe Părinte. Lasă ce face, dar cum să uiți ce reprezintă? Mai jos, dintr-o curte cu poartă verde scorojită, iese-un car, în care e unul dintre cantorii de la biserică. Buchisește bine caietul cu cântece, se mai împiedică în polisilabe. Are un cal falnic, îți dai seama că-i e drag. Calul e țesălat și are coama împletită cu fir roșu. Nu cumva să-i deoache cineva animalul, că doar cu animalul își face traiul, lângă animal își petrece zilele, și poate doar lui, după ce-și seacă securea în câțiva metri de lemn de fag, îi va spune oful și povara zilelor. De luni până sâmbătă trudește satul, spre vineri coboară dinspre Susul imaginar spre Josul imaginar un moș Mitru cu goarna, pe-o bicicletă rusească bine unsă la pinion cu vaselină industrială. Cheamă la biserică, după slujbă sunt anunțate două parastase și câteva chestiuni obștești.
     Oamenii se primenesc, obrazul vede briciul, cizma crema, cămașa are scrob, căciula lână dată prin perie. Iese popa la predică, după rutina liturghiei, și cu un Dumnezeu reasigurat momentan că există și e pomenit, e timpul să se ocupe de chestiuni mai pământene. Se uită dimprejur. Parcă sunt mai puțini decât altădat’. Parcă au mai murit din ei. Parcă au mai îmbătrânit. Parcă le pleacă tineretul. Parcă pică muntele pe ei. Deasupra, din cupola turlei, se uită sfinții și martirii, de pe pereți mucenici și mucenițe, din spate, din penumbră, mai strănută o bătrânică absorbită de absurd, de abstract, de vorba înțeleaptă. Dinspre altar se aud chicotele copiilor care, spre spaima țârcovnicului, aruncă unii într-alții cu biluțe de muci. Dar popa îi dă înainte, aici e Cartea, aici e Cuvântul, aici suntem toți. Scopul nu e să ne înmulțim. Scopul e să nu ne (mai) împuținăm. Precum un aztec profețind sfârșitul se roagă Părintele pentru ploaie, pentru mintea românului cea de pe urmă, pentru înțelepciunea Mitropolitului, a Patriarhului, a oamenilor de bine. Între timp, bețivul satului, azi sobru și așezat, privește prin ochi albaștri cât oțelul de grei. Părinte, părinte, vorbele-ți sunt goale, omul tânăr pleacă pentru că e în firea lui, nu-l poți lega de pământ, nu-l poți ține în lanțuri, lasă-l să se ducă, să vadă, să cutreiere. Dacă l-ai crescut bine, dacă are respect de părinți, dacă știe de unde s-a dus, va ști să se întoarcă. N-are frică bețivul, ce-i mai poate lua sau da Dumnezeu? A crescut trei copii, a făcut patru tractoare cu mâinile lui. Oamenii vor rezista. Satul va rezista. Sau nu. Nu trăiește, ca ei, cu spaimă. În păcatele lui își recunoaște păcatul. În drum spre ieșire, ghiduș, zboară basca oblic înfiptă a unui prichindel și râde prin barba proaspăt ciuntită. E o duminică rece de primăvară, se văd vârfurile și munții, turla bisericii se înalță până la cer, pe-o cruce stă scris numele străbunilor lui, le face cu ochiul, ne-om revedea cândva.
     Uite ce nu pricep eu. Cam cât de dobitoci am ajuns, noi, doctorii, că nu mai recunoaștem că dacă avem case insalubre, dacă avem spitale murdare, dacă ne-am uitat înaintașii, dacă prăsim și ocrotim mizerie și nefericire, nu mai contează bani, destin, prezent sau viitor? Dacă omul acela poate ieși din curte să-și măture singur balega, doctorul ce scuză are? Dacă omul acela-și poate tăia singur lemnele, doctorul ce scuză are? Și dacă omul acela recunoaște ziua de odihnă, nouă de ce ne vine greu s-o avem?
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală