resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Rolul internistului în abordarea bolilor inflamatorii intestinale

Autor: Prof. dr. Ion BRUCKNER | 26 Octombrie 2018
Termenul de „boli inflamatorii intestinale” desemnează boala Crohn, colita ulceroasă și o entitate numită colita nedeterminată, în care nu se poate diferenţia care din cele două afecţiuni este prezentă.  Aceste afecţiuni evoluează ondulant, cu acutizări separate de perioade de bine, dar perioadele de acutizare afectează sever calitatea vieţii pacienţilor și uneori evoluţia bolilor poate fi gravă, necesitând acte terapeutice grevate de efecte secundare cel puţin neplăcute (corticoterapie, terapii biologice, proctocolectomie). În aceste condiţii, un diagnostic precoce și un tratament adecvat sunt esenţiale.
Problema majoră a acestor boli este că simptomele sunt foarte variate și nespecifice, nu există simptome diagnostice pentru una sau alta dintre boli și sunt multiple suferinţe extraintestinale ca-re pot preceda manifestările digestive și ridică probleme dificile de diagnostic diferenţial.
Medicul internist poate fi deseori pus în situaţia de a diagnostica aceste boli la pacienţi care se prezintă cu variate simptome nespecifice: dureri abdominale, tulburări de tranzit, mai ales diaree, dar uneori constipaţie, febră, scădere ponderală, hematochezie și chiar (rareori) disfagie, pirozis, dureri toracice (în afectarea esofagiană din boala Crohn). Astfel, se reali­zează un spectru foarte larg al diagnosticului diferenţial. Examenul fizic nu este mai edificator, el poate uneori sugera tipul și localizarea bolii, dar, de regulă, este nerelevant. Prezenţa simptomelor și a semnelor extradigestive – articulare (10–20% din cazuri), eritem nodos (10–15%), oculare (uveite și episclerite, 5–15%), litiază renală (aprox. 10%) – fac uneori și mai dificil diagnosticul diferenţial. Ast-fel, medicul internist trebuie să cunoască aceste boli și să aibă un indice de suspiciune ridicat în ceea ce le privește, prima sa sarcină fiind diagnosticul de posibilitate.
Ridicarea unei suspiciuni presupune un diagnostic diferenţial și, în cadrul bolilor inflamatorii intestinale, acesta este deosebit de larg. El se întinde de la boli infecţioase, bacteriene, virale sau fungice, la boli vasculare sau neoplazii. Dintre bolile infecţioase, mai ales la un aparent prim puseu al bolii inflamatorii intestinale, trebuie să atragem atenţia asupra infecţiei cu Clostridium difficile și asupra tuberculozei intestinale. De asemenea, prezenţa unei infestări parazitare (helminţi sau entamoebe) trebuie exclusă.

Diagnosticul diferenţial

O problemă dificilă în diagnosticul diferenţial ridică bolile cu vasculită: boala Behçet, lupusul eritematos, poliarterita nodoasă, purpura Henoch-Schönlein. Diverse neoplazii (tumori carcinoide, limfoame, histiocitoza malignă, cancerul intestinal) pot pune reale probleme de diagnostic. Bolile inflamatorii digestive (de la apendicită și diverticulită la boala celiacă) pot mima un prim puseu de boală inflamatorie intestinală.
În sfârșit, unele boli generale (amiloidoza, sarcoidoza) sau ginecologice (endometrioza, abcesul tubar), unele medicaţii (corticosteroizii sau suplimentele enzimatice pancreatice) sau iradierea pot pune probleme de diagnostic.
Se poate ușor remarca faptul că diagnosticul diferenţial acoperă un spectru foarte larg de boli, care aparţin mai multor specialităţi. Astfel, ce
Publicitate
l care stabilește acest diagnostic trebuie să fie un internist sau să aibă o pregătire solidă de medicină internă. De altfel, acest principiu se aplică în multe situaţii și reprezintă raţiunea de a fi a medicinei interne alături de specialităţile medicale sau chirurgicale. Medicul internist nu este conducătorul unei echipe, dar este, fără îndoială, elementul profesional major în diagnostic. Medicii specialiști au capacitatea de a efectua diferite investigaţii speciale, uneori invazive, aplică tratamente, dar, de regulă, trebuie să răspundă necesităţilor unui pacient al cărui diagnostic de probabilitate sau certitudine a fost stabilit de internist. Colaborarea acestor specialităţi este esenţială.
Ulterior, odată ce suspiciunea diagnostică este ridicată de medicul internist, el trebuie să îndrume pacientul spre investigaţiile de specialitate. Prima indicaţie este endoscopia digestivă, în primul rând colonoscopia, cu examen histopatologic al biopsiilor preluate. Examenele de laborator biologic și biochimic au o contribuţie minoră în diagnostic, dar testele inflamatorii important modificate servesc evaluării activităţii boli. Examenul radiologic al tubului digestiv are o contribuţie semnificativă în evaluarea pacientului.
Odată stabilit diagnosticul unei boli inflamatorii intestinale, indicaţiile terapeutice aparţin medicului specialist. Urmărirea iniţială a pacientului tratat este tot de competenţa specialistului, dar, după ce boala este stabilizată, urmărirea și îngrijirea ulterioare revin și internistului.

Bolile inflamatorii intestinale la vârstnici

O categorie aparte o reprezintă pacienţii vârstnici. Se știe că ambele boli inflamatorii intestinale au o distribuţie bimodală cu un vârf de frecvenţă în intervalul de vârstă cuprins între 15–40 de ani și un al doilea vârf, de regulă mai mic, în decada a șaptea. Acest al doilea vârf de frecvenţă ridică probleme speciale. Firește, primele sunt de ordin diagnostic, acestea sunt mai mari la vârste înaintate, date fiind posibilităţile statistice de coexistenţă a mai multor boli sau de similitudine simptomatică a mai multor boli. Aceste aspecte au fost discutate mai sus.
La acest grup de vârstă se ridică însă și probleme terapeutice complexe. Persoanele de peste 60 sau 70 de ani au, de cele mai multe ori, mai multe afecţiuni – desigur, unele aparent minore, cum ar fi artrozele (dar care influenţează sever calitatea vieţii), precum și unele majore, care pot pune viaţa în pericol. Aceste afecţiuni trebuie tratate, dar această responsabilitate nu revine exclusiv medicului gastroenterolog. El trebuie să coopereze cu alţi specialiști și, în primul rând, cu medicul internist, care, prin spectrul său mai larg de cuprindere, poate să prioritizeze afecţiunile și mai ales tratamentele, să le conceapă astfel încât să nu amelioreze o boală agravând o alta. De exemplu, corticoterapia poate fi pusă în discuţie la o femeie cu osteoporoză. Aceasta reprezintă o a doua sarcină a internistului în bolile inflamatorii intestinale. Această sarcină se extinde și la supravegherea în continuare a pacienţilor, supraveghere care nu mai revine numai specialistului gastroenterolog.
Din toate cele expuse rezultă că medicul specialist internist reprezintă pentru pacientul cu boli inflamatorii intestinale un element important atât pentru diagnosticul corect al bolii, cât și pentru terapeutica de durată. Desigur, el trebuie să coopereze strâns atât cu specialistul gastroenterolog, cât și în funcţie de situaţie, cu alţi specialiști. Acest model este, de altfel, valabil pentru majoritatea bolilor cronice. De asemenea, medicii specialiști în specialităţile medicale trebuie să aibă o pregătire
solidă de medicină internă pentru a putea fi performanţi în specialităţile lor. Dacă activitatea medicală presupune obligatoriu în zilele noastre munca în echipă, răspunderea medicală este individuală. Această contradicţie nu poate fi rezolvată decât prin munca în echipă și prin asumarea
hotărârii finale și a răspunderii de către unul dintre membrii echipei  care poate fi un specialist sau internist în diverse momente, în funcţie de situaţia respectivă, conlucrarea fiind esenţială.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală