Nu cu mult timp în urmă, la Muzeul „George Enescu“ din Capitală – un recital actoricesc de zile mari:
Simona Bondoc, actriţă a Naţionalului bucureştean, aureolată de un soi de nobleţe cu care ştie să-şi contureze personajele înnobilându-le, a prezentat în faţa unui public (cum să numeşti „public“ societatea aceea selectă de o seară în care erau prezenţi şi Olga Tudorache, şi George Ivaşcu, şi dramaturgi români trăitori în vremea noastră, şi critici de teatru, şi studenţi visând la atingerea piscurilor fără zăpezi şi viscol de bejenii în arta cuvântului?) un personaj insolit – Christine van Beethoven într-un foarte emoţionant monolog-mozaic al vieţii unei femei aflate într-o casă de bătrâni, prinsă în păienjenişul de umbre ale unui trecut devastator (sinuciderea fiului, vizita la Muzeul Holocaustului), care-şi caută în muzica lui
Beethoven raţiunea de a fi om între oameni, şansă de a oferi neştiutorilor ştiinţa bucuriei într-o vreme a dizarmoniilor dintr-un alt mozaic, cel al diversităţii de chipuri umane în alcătuirea cărora natura şi-a dovedit întreaga inventivitate şi ironie.
Nu credeţi? Imaginaţi-vă o mulţime de tineri de toate culorile, de toate înălţimile, lăţimile, grosimile ori subţirimile taliei, dansând în ritm de hip-hop pe Oda bucuriei din Simfonia a IX-a, într-un parc (public desigur), sub cerul uluit de stelele aprinse-n o
chii lor. Noi i-am „văzut“ prin vorbele Christinei – Simona Bondoc, le-am „văzut“ şi pe partenerele ei de ceai (magistrală trecere de la un personaj la altul prin arta cuvântului!), l-am „cunoscut“ şi pe fiul care avea să aleagă ştreangul pentru a pune capăt stării lui de a fi „altfel“ într-o lume altfel decât cea în care şi unui tânăr i-ar fi îngăduit în mod firesc să poarte rochii, tocuri înalte şi-un pic de fard drept umbră peste pleoape, alături de o femeie cu statut de soţie.
Textul monologului aparţine dramaturgului Eric Emmanuel Schmitt, traducerea, Irinei Margareta Nistor, versiune scenică, regie, ilustraţie muzicală, orgă de lumini – Alice Barb, scenografie Adriana Grand.
Parteneriatul dintre ArCuB şi Muzeul „George Enescu“ s-a concretizat în crearea unei adevărate seri de poveste, în care până şi îngerii din altoreliefurile salonului cantacuzin, în hlamide – valuri de lumină – albe, roşii, verzi, albăstrii, păreau însufleţiţi de străfulgerările de acorduri beethoveniene prin care trecea suverană Christine, convinsă şi convingându-ne că sufletului omenesc îi trebuie atât de puţin să înveţe să vadă, să audă, să sângereze şi să se vindece atâta vreme cât, cu toată bezmeticia lumii, există însemnul muzicii ca măsură a măreţiei omului muritor.
Personajul creat de Eric Emmanuel Schmitt, Christine, n-om fi chiar noi, debusolaţii vieţii în căutarea unei identităţi care să ne redea forţa şi tăria de a-i arunca în obraz neobrăzatei morţi cuvintele preotului-poet englez John Donne: „Fii mai puţin trufaşă! Se cuvine s-admiţi că în zadar se crede c-ai fi
de neînvins, puternică, temută tuturor! Nu, nu toţi cei ce-ţi trec pragul, şi mor“? Ce alta este jocul bătrânelor de-a epitaful potrivit fiecăreia de nu nevoia cumplită de a-şi lămuri „ce rost avu venirea şi-apoi ce sens plecarea?“ – cum spunea marele Khayyam acum aproape un mileniu! Christine a înţeles: ea îşi va schimba numele (cu care oricum sufletul ei s-a identificat pe de-a-ntregul) în Christine van Beethoven.
Finalul piesei-monolog transformă ieşirea personajului din scenă, cu bustul marelui compozitor în braţe, într-o victorioasă trecere printre muritorii care suntem spre locul acela de taină şi linişti ca o odă a bucuriei. Restul e tăcere.
RSS
ISSN 1583-8862
