Viata Medicala - Saptamanal al personalului medico-sanitar

    La primirea în redacţie a cărţii INDIVIDUL PSIHOPAT – Starea emoţională şi creierul, având ca autori pe James Blair, Derek Mitchell şi Karina Blair, am fost uimit: oare psihopatia nu a murit odată cu adoptarea de către psihiatri a Manualului american de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (DSM)? Îmi închipuiam că psihopatia, cel puţin epistemologic, a fost înlocuită de tulburările de personalitate. Autorii dau definiţia psihopatiei după H. M. Cleckley (The Mask of Sanity) dar se pare că ignoră sistematica descriere a lui Kurt Schneider, făcută aproximativ în aceeaşi perioadă. (...)

Listarea criteriilor pentru diagnosticul psihopatiei preluate de la Checkley (1941) se suprapune în mare parte peste unele ce aparţin tulburărilor de personalitate narcisistă, obsesivcompulsivă, schizotipală sau din spectrul borderline (histrionică, disforică, interpretativă etc). Termenul poate fi, într-adevăr, mai potrivit de utilizat în justiţie, dar şi aici există un pericol: fixitatea lui, sărăcia lui în conotaţii psihodinamice nu este favorabilă stabilirii discernământului parţial sau temporar pierdut. La o analiză atentă se observă că, lipsit de nuanţările psihodinamice, noţiunea – aşa cum rezultă şi din cazurile clinice prezentate de autori la începutul cărţii – reprezintă o umbrelă care acoperă mai multe întrepătrunderi ale deviaţiilor de personalitate. (...)

Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.