resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Plicul doctorului Midas

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 8 Noiembrie 2013
   Următoarele rânduri pot fi reduse, sinoptic, la două metafore: naivitate şi urechi surde. Naivitatea e rolul jucat măiastru de ambele tabere implicate în renovarea sistemului medical din România. Urechile surde sunt spaţiile unde pică rarele momente de bunăvoinţă, creativitate sau construcţie critică – avizată ori ba, dar rezonabil argumentată.
   Izvorul comun vine din sintagma imemorială: „Ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim“. Adaug la toate, înainte de a continua, propria-mi naivitate sănătoasă, dar sustrag urechile surde: nu e nimic mai rău decât un psihiatru surd; e preferabil totuşi, un psihiatru surd, dar naiv, unuia şi surd, şi cinic.
   Ministerul Sănătăţii a lansat – cu surle, trâmbiţe şi un ministru un pic euforic (probabil de la pipa păcii pe care o fumează) – pachetul de bază de servicii medicale oferite populaţiei ţării în contul asigurărilor de sănătate obligatorii. Adaug aici, deşi la cea mai recentă dezbatere cu onorabilul Eugen Nicolăescu am insistat să fac o discuţie disjunctă, propunerile MS pentru ameliorarea veniturilor medicilor. Cele două au o cale comunicantă logică: dacă ştii cât costă kilogramul de serviciu medical, poţi propune cât să coste metrul cub de materie cenuşie medicală fără de care actul medical cu pricina, în nouă din zece cazuri, nu poate lua fiinţă. Putea fi un moment de un răsunător succes. Vocea CMR putea fi auzită, autorităţile medicinii româneşti ar fi putut să aibă o zi de conciliu în care să slujească public pe altarul prozelitismului social, unde-i musai să explici prostimii (cum duios a numit-o Moţoc) câtă sănătate poate primi pe pâine. Ironia face că acum câteva zile citeam un text al doctorului Chirculescu, din a cărui superbă retorică din anii trecuţi n-a mai rămas decât obositul şi simplul „vrem 6% din PIB pentru sănătate“. Cum să justifici creşterea de aproape douã miliarde de euro dacă nu ştii să măsori sănătatea?
   Un calcul simplu arată că, precum în basme, dacă ai face salariile medicilor rezidenţi de 1.000 de euro pe lună şi pe ale specialiştilor de 4.000 pe lună, să zicem, şi-ai mai şi duce norma de medici la 2,5 per mia de locuitori, şi-ai mai da şi asistentelor un surplus consistent, te-ai duce pe la 200 de milioane de euro pe an. Un mizilic! Iar din restul, ai mai putea da aproape o sută de euro pe an pe cap de locuitor în plus faţă de cele trei sute pe care le primeşte deja: un adaus uluitor de aproape 30 de procente. Totul pentru un punct şi un pic în plus pentru PIB. Doamne, de-ar fi aşa, să intrăm şi noi în rând cu lumea! Dar nu vom intra. Nu vom intra, pentru că procentul iluzoriu din PIB circulă deja prin România, în sistemul medical, sub diverse forme. Circulă între grupurile de influenţă medicală, diverse baronete şi ducate profesionale, cu oameni a căror acuitate morală e de mult tocită în lupta de a-şi păstra magaoaiele hospitaliere în picioare prin anii tranziţiei şi care altfel nu ştiu sau nu vor. Datorii, arierate, taxe de clawback şi aşa mai departe. Să menţii maşinăria infernală cât de cât funcţională presupune funcţii oferite preferenţial pe bază de afiliere şi devotament, şefi de secţie gratulaţi cu galoane, tineri
Publicitate
specialişti luaţi de suflet şi aserviţi, servicii făcute şi desfăcute contra unei libertăţi regionale de incorporare a banului public în interes privat.
   Cum intenţionează ministerul – l-am întrebat pe Eugen Nicolăescu – să scoată din subteran bogăţia de Midas a unora din medicii din România, care, într-o formă sau alta, sunt instituiţii în poziţii cruciale pentru o astfel de reformă? Ce să le faci, să îi execuţi sumar? Alţii le vor lua locul, cu dezavantajul că sunt neajunşi, dismaturi şi înfometaţi nu de reformă, cât de compensat praporul pentru anii de vasalitate. Am propus public o formă de amnistie fiscală şi transparentizarea surselor de venit din sănătate. Ministerul a răspuns că uite, o să le dăm rezidenţilor bursă şi doctorilor paturi să opereze în privat. Însă cine s-a îmbogăţit în România, medic fiind, fie a operat pe onorarii private generoase, fie a sifonat bani – din achiziţii, contracte şi subcontracte, trafic de influenţă cu posturi în mediul universitar şi doctorate vândute „la cheie“. Lor şi să vrei să le dai măriri la leafă şi tot degeaba. Nu poţi concura cu plicul pregătit de pacient, mult mai generos acolo decât în relaţia cu statul. În absenţa unei autorităţi regulatoare, bagajul de diplome a crescut până la punctul la care e cvasiimposibil să separi grâul de neghină. Scandalos cum poate va părea, nu mă pot ralia propunerii doctorului Chirculescu: mi se pare naiv să ceri bani pentru plată unor medici printre care se află atât de mulţi arivişti intelectuali care contrapunctează, azi, când vine vorba de evaluarea obiectivă a performanţelor lor profesionale. Mi se pare o cauză pierdută să dai aceiaşi bani în mâinile unor oameni care au făcut deja proba dibăciei în ce priveste debarcarea monetară către alte zone decât cele „de bun simţ“, în ce înseamnă cheltuieli de sănătate. Plutocraţia din România, în general, cea din sănătate în particular face că bestia să crească precum Hidra, odată hranită şi un cap-două tăiate.
   Or – şi de data asta scriu din poziţia de contribuabil –, eu vreau să ştiu unde se duc cei 800 de euro pe care îi dau anual sănătăţii şi care dispar prea grabnic. Vreau să ştiu nu doar cât îmi cumpără asta, vezi număr de analize ori consultaţii, vreau să ştiu şi de ce nu merge RMN-ul cumpărat pe trei milioane de euro, vreau să ştiu de ce stă Voluson-ul ultimul răcnet închis în cabinetul doamnei doctor şi la care doar doamna doctor are acces, vreau să ştiu cum justifică doctorul X când mă pune pe o listă de aşteptare, dacă aştept, precum Bălănel, un an sau, precum Arşinel, o lună. Vreau să ştiu lucrurile de mai sus şi vreau să ştiu că am să fiu tratat civilizat de banii pe care i-am cotizat, iar dacă vreau să fiu onest şi generos cu medicul să pot să fac asta fără ca gestul să fie unul penal.
   Inovaţia în sistemul românesc de sănătate nu are nevoie să fie, precum în educaţie sau în administraţie publică, una în care să reinventăm roata. Inovaţia, din păcate marcată de naivitate şi de urechi surde, ar trebui să fie pasul la onestitate al medicului, care să rişte, din interiorul breslei lui, saltul la o practică tarifară a venitului lui în funcţie de serviciile fixe pe care le prestează, la care îşi adaugă onorariul negociat direct cu angajatorul, or, în regim privat, cu utilizatorul de servicii. România are nevoie de medici ca de aer, dar pe un calapod nou, liberalizat, în care statul să îşi admită limita responsabilităţii lui, anume de a gestiona banii publici în privinţa decontării unor servicii, nu şi a unor prestatori de muncă înalt calificată, cum sunt medicii. Restul ţine de noi. Publicul-ţintă nu e statul român, ci utilizatorul de servicii de sănătate.
   Dacă putem să închidem ochii şi să deschidem buzunarul pentru cineva care va fi pregătit să ofere – să zicem – o sută de euro medicului care l-a tratat pentru boala X, în regim informal, ar trebui să găsim mijloace să şi formalizăm relaţia asta, într-atât încât să păstrăm şi graniţa hipocratică, şi pe cea morală, în relaţia doctor-pacient.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală