resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Piedestalul pierdut

Autor: Prof. dr. Gabriel M. GURMAN | 19 Ianuarie 2018

Gabriel Ben Meron este pseudonimul literar al profesorului Gabriel M. Gurman, medic ATI israelian, scriitor și publicist. A publicat, printre altele, romane, culegeri de schițe și volume de interviuri, toate în limba română. E unul din colaboratorii permanenți ai „Vieții medicale” și ai revistei literare electronice „Baabel”.

 

 

     Nu-mi place să scriu despre mine însumi. Nu că n-aș avea ce scrie, cred eu, doar au trecut peste mine niște ani și niște evenimente de o însemnătate suficient de important[ pentru a fi, cel puțin, menționate din când în când, pentru a nu fi date uitării. Sau aici vorbește iminenta lipsă de modestie? De fapt, nu-mi place să scriu despre mine pentru că niciodată nu voi găsi curajul necesar pentru a mă dezvălui în întregime, iar jumătățile de adevăr sunt mai periculoase decât minciunile. Și nu cred că sunt singurul care se abține de la a-și deschide sufletul și a face public ceea ce, de fapt, îi aparține lui și numai lui.
     De data aceasta, simt nevoia de a scrie o poveste personală cu un substrat interesant din punct de vedere psihologic. Timp de zece zile am fost bolnav – o afecțiune acută intercurentă, aparent banală, dar se pare că la vârsta mea nimic nu e banal și că nu tot ce începe banal se termină invariabil cu bine. M-am trezit, într-o bună dimineață, inapt pentru orice activitate fizică sau intelectuală, un fel de inerție caracteristică vieții de tip vegetativ, adică o simplă supraviețuire, fără niciun impact personal. Eram în străinătate, în acea zi, și trebuia să prind avionul spre casă, ceea ce am reușit. Mi-am luat locul prescris pe biletul de bord și am adormit...
     M-am trezit la aterizare. Mi-am dat imediat seama că nimic normal nu se întâmplă cu mine, așa că a doua zi eram deja la spital pentru investigații și tratament. Poate după foarte mulți ani am ajuns la o asemenea instituție medicală nu în calitate de doctor, ci de pacient.
     Una din glumele mele preferate (și am îndeajuns de multe!) sună așa: un medic tânăr se crede adjunctul lui Dumnezeu, un specialist ajunge imediat să se creadă însuși Dumnezeu, iar profesorul posedă toate datele necesare nu numai pentru a se considera Dumnezeu, dar ele dovedesc în mod clar că Acesta e de fapt adjunctul său!
     Eu nu m-am simțit niciodată aproape de funcția cerească – și nu numai pentru că nu cred în existența ei. Ba, mai mult, alegând o specialitate medicală în care pacienții au mari șanse de a se întâlni cu plaiurile înalte, am fost conștient toată viața de limitele mele profesionale. Prea mulți pacienți ai mei au plecat pe lumea cealaltă ca eu să pot crede că posed puteri pe care alții nu le au.
     Dar – și aici vine prima mărturisire – fără discuție că, în spital, mai ales în sala de operații, am acționat zeci de ani cu o anumită senzație de superioritate, produsă printre altele de simplul fapt că eram posesorul a o mulțime de deznodăminte personale de succes (ale pacienților mei), dar, în același timp, nimeni nu știa nimic despre mine și problemele mele. Cu alte cuvinte, mă aflam, din acest punct de vedere, într-o situație cu totul privilegiată. În ciuda limitelor impuse de ceea ce poate face medicina, nu de puține ori aveam senzația că eu sunt cel care am dat viață și că nimeni nu putea ști ce s-ar fi întâmplat cu pacientul meu dacă eu nu eram acolo pentru a-l ajuta. Și, deodată, în acea dimineață ce se voia aparținând iernii israeliene dar de fapt era o dimineață mai mult tomnatică, fără vânt și fără ploaie, am ajuns la spital ca pacient.
     Am toată certitudinea că cele ce urmează vor dezamăgi pe mulți dintre cei care citesc aceste rânduri. Dragii mei, dacă vă așteptați la o descriere amănunțită a șocului prin care am trecut, fiind supus tuturor intemperiilor birocratice ale sistemului medical israelian, vă înșelați amarnic! Nimic din ce vă închipuiți n-a stat în calea pe care eu, ca pacient, trebuia s-o urmez pentru a ajunge cât mai repede la diagnosticul exact și la tratamentul adecvat. Am fost preluat imediat de colegii mei, trecut prin toate etapele necesare și după numai câteva ore eram deja sub tratament, instalat în departamentul de terapie ambulatorie al spitalului.
     Și atunci, unde-i baiul? Eram acolo ca pacient, nu ca medic. Eu nu trebuia să iau vreo hotărâre, ci alții se ocupau de soarta mea, iar doar politețea colegială îi făcea să-mi aducă la cunoștință deciziile cuvenite – bineînțeles, fără să fiu implicat în luarea lor. Realitatea devenise complet alta: soarta mea era în mâinile altora. Eu nu aveam nimic de spus, nu că nu aș fi avut dreptul, dar ar fi fost complet inopinat să-mi exprim părerea într-un subiect care din punct de vedere profesional nu-mi aparținea. Așa că am stat în banca mea, di
Publicitate
sciplinat și pregătit pentru orice.
     Și aici intervine situația cu numărul doi în care m-am trezit deodată: treptat-treptat, am început să-mi pun întrebări legate de boala mea. Mi-am dat seama că, de fapt, știam îndeajuns de multe despre situația în care mă aflam și, mai ales, devenisem conștient de capcanele ei. Mai exact, cum poți fi sigur că diagnosticul „lor” e corect? Ce intră în diagnosticul diferențial? Și dacă poate fi vorba de altceva, de ce nu văd vreun semn că gândește și altcineva ca mine, că pregătește un program de înlăturare a semnelor de întrebare? Și de unde pot fi eu sigur că tratamentul propus și aplicat are șanse de reușită 100%? Pentru că, fără discuție, mai puțin de 100% nu intră în socotelile mele și nu pot accepta un procentaj mai scăzut, că de unde știu eu în ce parte a statisticii voi cădea?
     Pe când stăteam așezat aparent lejer în fotoliul de tratament, mi-am adus aminte că medicamentul pe care-l primeam în acele momente în circulația mea sanguină are o mulțime de efecte secundare. Gândul ăsta m-a trezit din letargie. Accesul la Dr. Google fiind asigurat, am deschis telefonul mobil. Mi-a luat mai puțin de un sfert de oră pentru a-mi completa știința de carte, părăsită pe undeva printre neuronii care de mult dădeau dovadă de o crasă problemă de memorie. Deci se poate muri din efectele secundare ale drogului administrat, uite-așa, pe nepusă masă. În ce proporție? Dă-l dracului de procent, depinde ce ți se întâmplă ție, că, dacă ți se întâmplă ce e descris în literatură, tu devii mort 100%!
     Știu, aceste rânduri nu au nimic original. S-a mai scris despre medicul devenit peste noapte pacient. Un neurochirurg (cred) maghiar a scris o carte intitulată cam așa: „În jurul propriului meu cap”, descriindu-și gândurile ca pacient diagnosticat cu o tumoră cerebrală. Iar americanii au produs în urmă cu mai bine de douăzeci de ani un film, „Medicul”, în care eroul principal se trezește la un moment dat bolnav de o maladie gravă, necesitând spitalizare imediată. Scena dezolantă e cea în care distinsul medic e plimbat prin spital așezat într-un scaun pe rotile.
     Și acum vine surpriza poveștii. Nu mi-a luat mult timp ca să realizez faptul că aici nu e vorba de o simplă metamorfoză, un medic transformat în pacient. E drept, acel medic (adică eu) a devenit peste noapte pacient, dar nu a încetat o clipă să fie doctor. Oricum ar fi, oricare ar fi diagnosticul, el – adică eu – rămâne (atât timp cât poate) lucid, conștient de ce i se întâmplă și timorat de ceea ce i se poate întâmpla. Această teamă nu e numai naturală, caracteristică oricărui pacient îngrijorat de propria soartă. Ea aparține unui individ care știe mult mai mult decât un pacient obișnuit ar trebui să știe.
     Și toate astea-ți trec prin minte, dar n-ai cu cine discuta. De ce? În primul rând pentru că toată lumea din jurul tău e ocupată. Medicii forfotesc de la un capăt la altul al secției, discută între ei, verifică date pe calculator și beau cafea. Asistenta medicală, foarte grijulie, ajunge la mine pentru cam 15 secunde, controlează dacă totul e în ordine și fuge (realmente) spre alt pacient. Alt pacient! Altul decât mine. Că și eu sunt, până la urmă, un pacient. Ca toți cei din jurul meu. Și, obiectiv vorbind, nu cred că mi se cuvine un tratament special, ceilalți pacienți par mult mai gravi decât mine: eu am sosit pe picioarele mele și e de așteptat să părăsesc secția tot pe picioarele mele și să mă întorc a doua zi, folosind propriile mele puteri, pentru reluarea tratamentului.
     Deci nu am murit. Dovada? Faptul că scriu aceste rânduri în plină perioadă de convalescență, în timp ce acumulez treptat energii noi și încerc să mă întorc la ceea ce am fost. Oare acest episod dureros mi-a schimbat felul de a gândi despre medicină, boală și relația medic-pacient? N-am idee. Cred că voi ști răspunsul ceva mai târziu. Însă, fără discuție, „episodul” mi-a oferit șansa (sper unică!) de a privi lucrurile de pe cealaltă parte, de a avea mult mai mult timp de gândire din poziția de pacient, de individ care necesită în mod acut ajutorul celor din jur.
     Cam asta e povestea mea. Banală, interesantă? Depinde pe cine întrebi. Am simțit nevoia s-o pun pe hârtie și rog foarte mult să nu fiu întrebat de ce.
     Ah, poate că un mic amănunt scăpat din vedere îl va ajuta pe cititor să înțeleagă mai bine ce fel de „buldozer psihologic” a trecut peste mine în acele câteva zile de tratament ambulatoriu. Greu de crezut, dar complet veridic, acțiunea s-a petrecut în fosta mea secție, construită de mine în urmă cu mai bine de douăzeci de ani și pe care am condus-o până în momentul retragerii la pensie. Să vezi și să nu crezi! Secția „mea”, transformată în exact opusul ei: dintr-un departament pentru cazurile cele mai grave, într-unul în care pacienții vin și pleacă pe picioarele lor. Iar eu privesc cu ochii minții la ceea ce făceam între acești pereți, pe vremea când eram doar doctor și nu pacient. Aceleași încăperi, aceeași sală de ședințe pentru personal, aceleași chiuvete și toalete. Iar eu, de data aceasta, într-o postură la fel de diferită precum cea pe care a luat-o această secție după atâția ani de „conviețuire pașnică” cu mine și cu personalul meu.
 
 
 

O variantă a acestui text a apărut online în revista „Baabel”.

 
 
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală