resep masakan indonesia

recept pojok game jual obral berita bola delicious recipe resep masakan indonesia resep masakan indonesia Adi Sucipto News and Entertainment

MedicHub

| | Tipareste pagina Trimite prin email Trimite prin Yahoo Messenger

Pensionita

Autor: Dr. Gabriel DIACONU | 4 Martie 2016
Pensionita
     Dacă ești doctor, sigur știi ce înseamnă pensionita. Hai, nu e deloc greu. Pensionita e acea boală misterioasă care cuprinde o persoană altfel sănătoasă (cât de cât), sătulă, ennui chiar, de povara de-a lucra, în căutare de niște bani gratis, fie ei cât de puțini. Nu știi câți suferă de ea, și-apoi ai zice că nu merită să treci prin tot calvarul birocratic, care, la anumite momente, include chiar unsul unor buzunare, să primești atare diagnostic. Dar în cele din urmă nu-i vorba de bogății. E vorba de principiu. Și principiul e că dacă se poate, de ce nu? Și dacă alții o fac, doar n-o să fii tu mai fraier.
     În primul meu an de rezidențiat, înainte de-a pleca – speram atunci pe veci – din România, a fost printre primele cuvinte în argou psihiatric învățate, alături de realitatea că toți pacienții erau mai mult sau mai puțin borderline. Sau așa spunea Iulia, colega mea rezident de anul III, aparent atotștiutoare. Doamnele bolnave de pensionită erau cliente fidele ale clinicii, veneau o dată, de două ori pe an, fără simptome de severitate marcantă, oarecum blazate, într-un etern plictis, cu punguța de medicamente la purtător, unele pentru depresie, altele pentru anxietate, obligatoriu câteva pentru somn și niște vitamine, acolo, care să le întărească nervii. Stăteau o vreme definită doar de necesarul normologic ca să-și facă „zilele“ și-apoi plecau precum au venit. Între timp, doctorul bifa și el un succes terapeutic la mapa de servicii prestate în folosul comunității. Fără aplomb, fără glorie, batoza economiei paralele mergea.
     Lucrurile s-au mai schimbat în ultimii zece ani, după câteva vuvuzele suflate de diverși paragoni ai administrației centrale. Prin 2010, președintele României de la acea vreme, Traian Băsescu, și-a exprimat onomatopeic mirarea că în unele sate din Bihor 100% din bărbați erau pensionați „pe caz de boală“. În cifră absolută, numai în județul cu pricina trăiau peste cincizeci de mii de invalizi. Domnia sa, cel puțin la nivel de demos și gagos, a tras clopotele cum că ceva e în „neregulă“. N-a luat decât vreo cinci ani ca misterul să fie dezvăluit. În vara anului trecut, zece medici și asistente de la Casa de Pensii Bihor au fost arestați. Prejudiciul se ridica la câteva milioane de euro. De-ar fi fost fenomenul doar regional reprezentat, am fi răsuflat toți ușurați. Doar că nu fu să fie. Presa provincială zumzăie de câțiva ani. De prin Iași, de prin Sălaj, Vâlcea, Pitești, Călărași, Mehedinți vin zgomote de privighetori. Și privighetorile spun același lucru. Pensionita, pe nebănuite, a devenit poate cea mai importantă boală a secolului.
     Zice-o știre că, la Pitești, medicii psihiatri prinși într-un recent dosar
Publicitate
penal cu aromă de gladiolă luau mită „din cinci în cinci minute“ pentru un dosar de invaliditate. În doar trei luni de zile, doctorul X a „făcut din pix“ trei sute de bolnavi pensionari pe motive psihiatrice. O internare fictivă costa cinci sute de lei, o vizită înapoi la demiurg oriunde între zece și o mie de lei, potrivit procurorilor. Aferim!
     Ciudățenia ciudățeniilor face, totuși, ca psihiatria să fi încadrat pensionita, nosologic, la cel puțin două capitole curios absente din vocabularul diagnostic al psihiatrului român. Prima categorie este „tulburarea factițială sau factice“ (F68.1). Criteriul de bază este simularea cu bună știință a unor simptome de natură medicală sau psihică, care nu pot fi mai bine explicate prin mijloace diagnostice sau de investigație uzuale, doar că nu în scopuri bănoase. Scopul e mai degrabă secundar, psihodinamic, în planul relațiilor familiale, sau psihosociale, spre exemplu când pacienta „leșină“ cu talent o dată la câteva săptămâni ca să o viziteze copiii sau dacă n-a sunat-o soțul să o întrebe cum se mai simte. Alternativa medico-legală e încadrată la coduri Z, mai exact Z76.5, numită de americani malingering și de români nicicum, sau poate „mimarea unei boli în scopul de-a obține foloase materiale“, altfel spus pensionită. Să pui un astfel de diagnostic, în Occident, atrage consecințe severe, de la întreruperea statutului de asigurat la acționarea în judecată a pacientului de către stat. Or, la noi, cum e obiceiul, lucrurile stau cu verdele în jos, pentru că, dintr-o problemă de psihiatrie forensică, doctorii noștri au făcut un negoț. Și negoțul e mai mult decât productiv, căci aduce, pe filiera gri, beneficii tuturor – mai puțin unei categorii aidoma autentice, recte toți ceilalți pacienți cu boli psihice diagnosticate și care sunt stigmatizați de multe ori per primam de sistem, de societate și, nu în ultimul rând, de alți doctori care văd maladia mintală ca pe-un fel de eres, de închipuire, de teatru. Da, teatrul există, și uneori e grotesc, dar cât timp nu-l diagnostichezi ca atare (vezi codurile) rămâne ocult, subiect de beletristică pe la diverse congrese în timp ce noi, profesioniștii, plutim într-o oarecare inocență masochistă.
     Dincolo de geneza pensionitei, adevărul gol-goluț este că prosperă pe spinarea diletantismului din meseria mea, aidoma endemic. Empiricismul în psihiatrie e încă în stadiul de morulă prin prea multe cătunuri. Acolo unde ar trebui să ai sisteme de diagnostic standardizat, mijloace de evaluare directe și indirecte de evoluție și prognostic al bolii, noi ne pierdem în sofisme. Și pentru că statul nu pricepe medicină, multe demențe devin, prin forța programului, boli Alzheimer (spre exemplu) și, odată instalat un stadiu de boală X care te califică pentru ajutor de însoțitor (ca să continuăm exemplul), statul continuă să te cheme la reevaluări periodice ca și cum demența ar fi o boală cu speranță și capabilă de miracolul revenirii. Unde nu-ți iese un diagnostic mai clar, rămâne eterna „tulburare mixtă depresiv-anxioasă“, care le-acoperă cam pe toate. Și de ce să ne complicăm cu evaluarea personalității, respectiv a tulburărilor ei, dacă putem pune etichete și apoi... ura și la gară?
     Între timp, alt pacient, să-i zicem aspirant, așteaptă la un cabinet. E un pic trist, un pic mofluz și de emoție poate n-a dormit foarte bine cu o noapte înainte. Această gută psihică, pensionita lui, iar îi dă târcoale. Să-i mai dăm un Rudotel? Mai bine-un cântec vesel să cântăm, și să ne înveselim nițel.
 
Articole in legatura
Nu exista articole in legatura.
Autori in legatura
Nu exista articole in legatura.
 
Galerii foto in legatura
Nu exista galerie asociata acestui articol.
Fisiere la download
Nu exista fisiere disponibile pentru download.
 

 
Viaţa Medicală